De la The Lady Vanishes, în care un tren devenea cadrul perfect pentru desfăşurarea unei poveşti misterioase şi frisonante, la Frantic-ul lui Polanski, în care doctorul american interpretat de Harrison Ford îşi căuta înnebunit prin Paris soţia dispărută, iar culisele unei afaceri complicate şi barierele de limbaj, combinate cu birocraţia locală şi cu apatia poliţiştilor francezi agravau circumstanţele dispariţiei, transformând-o într-o secvenţă absurdă, s-ar putea găsi unele comparaţii cinematografice cu Cealaltă Irina, filmul de debut al regizorului Andrei Gruzsniczki. Şi el este filmul unei căutări frenetice şi al unor mistere insolubile. Însă orice posibilă paralelă de fond se opreşte în acest punct. Pentru că detaliile şi atmosfera poveştii din Cealaltă Irina ţin de un specific românesc indubitabil şi constituie, de altfel, punctul forte al filmului. Acesta nu exploatează nicidecum filonul poliţist al poveştii - o moarte prea puţin verosimilă ca sinucidere -, ci se concentrează asupra frământărilor prin care trece Aurel, soţul Irinei, după ce femeia iubită pleacă de lângă el.
Şi totuşi, Cealaltă Irina nu este nici măcar un love story. Este mai curând un caz care ilustrează, metonimic, poticnelile şi hibele unui mod de viaţă improvizat şi lipsit de reperele esenţiale. Dezrădăcinaţi din satul lor de munte, Irina, o fată naivă cu aspiraţii mercantile şi Aurel, soţul modest care o urmează orbeşte pentru că e foarte îndrăgostit, nu-şi pot găsi locul în Bucureşti, unde duc un trai sărăcuţ şi lipsit de orice perspectivă. El e body-guard la Mall, ea are o ocupaţie măruntă despre care nu ni se dau prea multe detalii, pentru că ele poate nici nu contează prea mult. Cert e însă că un asemenea mod de viaţă constituie premisa perfectă pentru înjghebarea unui vis de evadare "dincolo", unde, pentru anumite persoane, precum Irina, totul nu poate fi decât poleit, pentru că "e întotdeauna bine să înveţi lucruri noi".
Chiar dacă scenariul lui Andrei Gruzsniczki, Ileana Muntean şi Mircea Stăiculescu are multe spaţii albe, care derutează deseori spectatorul aflat în căutarea logicii absolute, reuşita filmului vine din creionarea convingătoare a personajelor, jocul intens al actorilor şi atmosfera deosebit de expresivă, care sugerează infinit mai mult de cât firul narativ în sine. Datele poveştii sunt minimale, pentru ca de la un moment dat să devină chiar secundare. Disperat că Irina a plecat la Cairo, prin intermediul unei "firme" care se dovedeşte o escrocherie sinistră, fără să-i dea deloc amănuntele fireşti şi necesare în asemenea situaţie, Aurel se mulţumeşte, în prima fază, să o aştepte. Revenită în Bucureşti total schimbată (iar virajul fizionomic şi comportamental este bine creionat de jocul actriţei Simona Popescu), Irina îl intrigă pe Aurel, care continuă însă să creadă în mirajul şi stabilitatea cuplului lor. Urmează al treilea act, în care Aurel află, perplex şi înnebunit, despre moartea ei şi începe o zbatere disperată pe culoarele unor instituţii surde, neputincioase şi adormite. La acest nivel, amănuntul revelator apare lent şi greoi, iar dezlegarea misterelor, necesară oricărei intrigi poliţiste clasice, soseşte abia în final şi, chiar şi atunci, pare incompletă şi nesatisfăcătoare.
La nivel vizual şi uman, în schimb, Cealaltă Irina câştigă net puncte, conturând extrem de plastic o lume cu accente de neorealism italian, în care şi Aurel, şi Irina sunt nişte bieţi străini, rătăciţi, nişte rude sărace nelalocul lor oriunde s-ar duce. Mall-ul plin de vitrine strălucitoare şi de mărfuri epatante este un spaţiu derutant în special pentru Aurel, care, deşi familiarizat cu culoarele lucioase (doar este paznic de noapte acolo), nu simte nici un fel de afinitate pentru lumea în care a intrat. "Eu nici n-am vrut să lucrez aici, am venit de gura soţiei", spune el, complet dezorientat şi debusolat, la finalul filmului. Ruptura totală este sugerată perfect de plictiseala cu care Aurel patrulează noaptea pe culoarele uniforme şi impersonale, de aerul absent cu care se refugiază în sala de jocuri mecanice alături de colegul lui de patrulare pentru a-şi omorî timpul şi de somnul chircit din final, când, frânt de oboseala căutării disperate a veştilor despre soţia înstrăinată, adoarme în maşina legată cu fundă roşie de la intrarea în Mall. La rândul ei, Irina visează, ca dar suprem, la o maşină de spălat vase, bani pentru o casă şi un post la o firmă, indiferent care-ar fi ea, fără să ţină seama de riscurile enorme la care se expune. Pe de altă parte, satul din care au plecat amândoi (excelent construit din detalii scenografice inspirate) este o lume închisă, cu reguli vetuste şi satisfacţii limitate, pe care doar tatăl Irinei - jucat cu multă forţă de Doru Ana - îl mai poate investi cu importanţa de altă dată.
Dezolat şi neînţeles, ignorat de autorităţi, înşelat şi lovit din toate părţile - de duplicitatea soţiei, de viaţa meschină pe care o duce, de traiul rutinat într-o magherniţă de apartament, de dezrădăcinarea totală şi lipsa de ecou în mai toate fiinţele pe care le întâlneşte -, Aurel (personaj construit cu subtilitate şi lăudabilă discreţie de Andi Vasluianu, a cărui inteligenţă interpretativă este demult o certitudine) este exponentul unei lumi dezola(n)te, pe care filmul o reuşeşte atât de bine încât îţi lasă un inevitabil gust amar. O felie de viaţă decupată cu un realism sever, un fapt care, spre deosebire de clasica nuvelă a lui Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic, dovedeşte atât de mult şi atât de multe, încât până şi personajului principal îi este groază să se privească în oglinda ei înfiorătoare.
Cealaltă Irina, România, 2009.
Regia: Andrei Gruzsniczki.
Cu: Andi Vasluianu, Simona Popescu, Doru Ana, Dan Aştilean, Dana Dogaru, Carmen Lopăzan, Vlad Ivanov, Mihai Dinvale, Oana Ioachim, Gabriel Spahiu, Constantin Ghenescu, Dragoş Bucur.