O competiţie de lungmetraje nu tocmai ofertantă - Anim'est, 2009

În 2009, juriul Festivalului Anim'est - alcătuit din producătoarea Guilaine Bergeret, animatorul Georges Schwizgebel şi criticul de film Alex. Leo Şerban - nu a avut o alegere prea grea de făcut în cazul competiţei de lungmetraje, ediţia fiind sărac echipată la acest capitol. Trei dintre cele cinci filme - The Good Soldier Shweik / Bravul soldat Svejk, Kozí príbeh / Povestea caprei şi Jóska menni Amerika / Imigranţii, diferite, de altfel, la nivelul poveştii, dar şi la nivel tehnic - s-au asemănat, însă, printr-o înclinaţie spre un umor răsuflat şi "poante slabe" - ceea ce, probabil, le-a exclus repede de pe lista posibililor câştigători; se pare că bătălia s-a dat între Piano no mori / Pianul din pădure şi The Secret of Kells / Brendan şi secretul din Kells, primul - executat fără reproş, dar lipsit de orice urmă de originalitate şi cel de-al doilea - cu un scenariu inedit, dar care nu reuşea să nu plictisească; până la urmă, execuţia a primat în faţa originalităţii, iar distincţia - oferită de Animax, a mers la Piano no mori.


Kozí príbeh / Povestea caprei - legende din Praga de altădată
Cehia, 2008
Regie: Jan Tománek

Acţiunea filmului se desfăşoară în Praga medievală, în timpul construirii atracţiilor principale ale turiştilor de astăzi - Podul Carol şi Ceasul Astronomic. Jemmy, un tânăr ţăran, soseşte împreună cu capra lui în capitală pentru a ajuta la contruirea Podului. Prietenia strânsă dintre acesta şi capră va fi pusă sub semnul întrebării - din cauza răutăţii oamenilor din jur (răutate pusă în contrapunct cu bonomia celor doi) sau pentru că în peisaj apare Katy (de care Jemmy se îndrăgosteşte, ceea ce declanşează gelozia caprei) -, dar toate încercările grele prin care trec dovedesc în cele din urmă că prietenia lor e foarte trainică.

Filmul are meritul de a fi primul lungmetraj din Cehia făcut în 3D, acesta fiind şi singurul său merit. Probabil că realizatorii şi-au dorit să facă un film comercial, pentru publicul larg (de aceea au şi renunţat la stilul specific celor de-acasă de la Svankmajer - stop motion, plastilină, păpuşi etc.), au vrut şi o poveste accesibilă, ceva care să placă şi copiilor şi adulţilor; ceva în genul lui Shrek; dar rezultatul nu e tocmai ce au sperat ei: într-un univers paralel prost desenat şi cenuşiu, Kozí príbeh ar putea fi un fel de Shrek - personajele chiar îşi găsesc un corespondent - capra - măgarul, Fiona - Katy, mai puţin creatura dubioasă, ghemul de blană gălăgios şi agitat - mascota producătorului filmului - Art and Animation Studio (un personaj recurent care întruchipează tot ce e mai rău pe lume şi care tot apare prevestind câte o tragedie). Dacă mai pomenesc şi că filmul mai conţine o variaţiune pe tema mitului lui Faust - situaţie care contrastează cu relaţia dintre capră şi stăpânul ei (apropo, de ce capra se comportă de parcă ar fi nevasta tânărului?! Ce vrea ea, de fapt?) aş da suficiente dovezi că Kozí príbeh nu e genul de film pe care l-aş recomanda cuiva.


The Good Soldier Shweik / Bravul soldat Svejk
Ucraina - Marea Britanie, 2009
Regie: Robert Crombie

Alt film din această ediţie care insist că nu merită văzut (chiar mai vehement decât în cazul celui de mai sus) e The Good Soldier Shweik, o ecranizare a poveştii satiristului ceh Jaroslav Hašek, care vorbeşte despre ororile războiului (Primului Război Mondial) prin prisma unui soldat care fie e incompetent, fie se preface a fi prost pentru a sfida un regim care-l obligă să se implice într-un conflict în care nu se vrea implicat şi al cărui rost nu-l vede.

În filmul lui Robert Crombie, această nuanţă esenţială e trecută cu vederea (sau poate s-a încercat obţinerea ei, dar fără succes), Svejk apărând de-a dreptul redus mintal - handicapat şi insolent, combinaţie care-l transformă într-un personaj foarte antipatic, iar glumele şi situaţiile în care e pus nu mai au niciun haz; acest lucru face ca pelicula să fie aproape insuportabil de urmărit. Altfel, filmul e desenat în stilul ilustraţiilor lui Josef Lada - cel care i-a dat prima oară viaţă celebrului personaj -, adică preia figura clasică a lui Svejk - prototipul omului de rând, mediocru, rotofei, cu o privire tâmpă pe faţă.


L.A. Dolce Vita / Immigrants / Jóska menni Amerika / Imigranţii
Ungaria - S.U.A., 2008
Regie: Gábor Csupó

Gábor Csupó e un animator cu o experienţă largă; printre altele, a lucrat la câteva episoade din primele serii The Simpsons, iar cel mai cunoscut serial de televiziune pe care l-a făcut e Rugrats - cu acei bebeluşi care vorbesc (enervant) pe nas şi transformă întâmplările de zi cu zi în surprinzătoare aventuri. Ultima lui animaţie în calitate de regizor se aseamănă la coloristică şi la modul în care sunt desenate personajele cu filmele pomenite mai sus, în special cu Rugrats.

Pentru rusul Vladislav şi pentru maghiarul Joska, cele două personaje principale din Jóska menni Amerika, visul american înseamnă să facă tone de bani şi să scoată în oraş femei frumoase. Proaspăt sosiţi în America, trebuie să treacă prin diferite slujbe şi tot felul de experienţe, ca să-şi dea seama, în cele din urmă, că pentru a reuşi ca imigrant într-o ţară precum America, trebuie să primeşti ajutorul altor imigranţi şi să-i ajuţi la rândul tăi pe cei ca tine, să-ţi ajuţi familia etc. (+ alte lucruri înduioşătoare şi moralizatoare; dacă ne amintim - şi de Kozí príbeh de care vorbeam mai sus miza tot pe tema prieteniei; să fie mai uşor de tras concluzii lejer optimiste cu astfel de teme?). Structura poveştii e una clasică, deloc neaşteptată, iar morala - în aceeaşi măsură de suprinzătoare; cu toate acestea, multe situaţii chiar sunt neaşteptate (a se vedea momentul cu Christina Aguilera), iar filmul merge efectiv din glumă în glumă (e drept, glumiţe nu tocmai de cea mai bună calitate), reuşind, în orice caz, să nu plictisească prea tare; ceea ce, în ediţia aceasta, nu a fost de ici de colo.


Brendan et le secret de Kells / The Secret of Kells/ Brendan şi secretul din Kells
Irlanda - Franţa - Belgia, 2009
Regie: Tomm Moore

Nu vezi prea des filme de animaţie a căror acţiune se petrece în secolul al IX-lea, aşa că e o bună premisă pentru filmul lui Tomm Moore. Brendan e un copil care trăieşte la abaţia unchiului său, mereu sub ameninţarea vikingilor, dar ducând o viaţa plăcută. La un moment dat, apare cel mai înţelept şi respectat călugăr din întreg ţinutul, care trebuia să-i lase lui Brendan cartea ce-i era destinat să o termine; moment ce declanşează o nouă viaţă plină de aventuri pentru el şi... plictiseala publicului din sală; filmul ce se vrea a fi serios şi profund se dovedeşte a fi doar un film pentru copii. Serios şi profund pentru că începutul îţi creează aşteptări false prin muzica cel puţin interesantă, care se pliază pe poveste, cât şi printr-o gamă restrânsă de culori care, de asemenea, se pliază pe austerul amplasării - o abaţie fortificată din Irlanda. Problema e că, treptat, povestea devine din ce în ce mai plictisitoare, mai greu de urmărit şi nu o mai poate salva nici măcar muzica sau imaginea.


Piano no mori / Pianul din pădure
Japonia, 2007
regie Masayuki Kojima

Shuhei, un tânăr pasionat de pian, se mută pentru o perioadă într-un sat cu mama şi bunica lui, unde se pregăteşte pentru un nou concurs de pian. Aici se împrieteneşte cu un copil din clasa lui - Kai, care, descoperă ulterior, e un geniu necizelat în ale pianului. Cei doi vor concura unul împotriva altuia la respectivul concurs - competiţie ce îi va învăţa ce înseamnă prietenia. (din nou - o temă preferată, se pare, a ediţiei din acest an).

Piano no mori e o mostră reprezentativă pentru animaţia care se face la ora actuală în Japonia: după poveşti manga (benzi desenate) se fac, mai întâi, nişte seriale care, dacă au succes (şi de obicei au), sunt transformate mai apoi în lungmetraje. Japonezii au ajuns la o asemenea dexteritate cu aceste filme, încât e puţin probabil ca vreunul să dea greş la capitolul realizare. Riscul unei astfel de abilităţi e de a le face pe toate la aceeaşi tiparniţă, iar Piano no mori e, după cum spuneam, un exemplu bun: are o structură ca la carte, umor şi tristeţe în doza tocmai corectă, o poveste emoţionantă şi bine făcută, dar senzaţia pe care o ai după ce îl vezi e că ai mai văzut de nu ştiu câte ori aşa ceva. Totuşi, juriul nu poate fi condamnat pentru alegerea făcută, aceastea fiind cea mai cu minte / cuminte decizie pe care ar fi putut-o lua.