Splendoare americană este povestea unui personaj real - Harvey Pekar, care apare el însuşi în film -, creator de benzi desenate interpretat (genial) de Giamatti. Pekar este atît de clar "personaj de film" încît te-ntrebi dacă nu cumva dna & dl Pekar l-au conceput în cearşafuri de celuloid. Gîndiţi-vă numai: micul evreu melancolic, maniac & nevrotic, ducîndu-şi existenţa mohorîtă între dosare prăfuite, descoperă benzile desenate şi faptul că propria lui viaţă ar putea constitui subiectul uneia; intră în scenă Joyce (Hope Davis, extraordinară & semănînd uluitor cu "modelul"!), micuţa evreică, tot nevrotică evident, vînzătoare de discuri & benzi desenate într-un mic orăşel, care-i scrie lui Pekar, cerîndu-i un exemplar din American Splendor (titlul seriei de BD-uri) a cărei fană este; cîteva scene mai încolo, cei doi sînt un cuplu (nevrotic, în contratimp, adesea sexual-disfuncţional), iar Pekar apare la David Letterman Show cu toate problemele, nevrozele & umorile sale nerezolvate.
OK, poate nu este tocmai subiectul unui film american "mainstream" făcut la Hollywood, de aceea acesta nici nu este aşa ceva: este un film "american independent" scris/regizat de un tandem - Shari Springer Berman & Robert Pulcini -, care îşi trage seva din verva autopersiflantă a lui Pekar, din melancolia cool a unor filme precum Ghost World (personajul de acolo, tot real şi tot creator de BD-uri - Robert Crumb -, e interpretat aici de James Urbaniak) şi, cumva, din sensibilitatea anti/meta/para-televizuală a unor show-uri "alternative" cum ar fi Seinfeld. Este un film-manifest, dacă vreţi (aţi zis "independent"? ei bine, să vă arătăm noi ce înseamnă "independent"!), ce demonstrează că există o cale paralelă cu Hollywoodul care nu numai că nu duce într-un impas, dar stimulează mintea & sufletul mai mult şi mai durabil decît cele mai multe producţii "made in Tinseltown"...
Springer Berman & Pulcini intercalează momentele trăite cu cele desenate, făcîndu-şi din această alternanţă un stil: unul de mare efect vizual, eficace, dar fără fiţe şi fără emfază. Filmul este inteligent (tot timpul), amuzant (mai tot timpul, cu "tuşe" neaşteptate de umor suprarealist - vezi secvenţa în care Joyce stă în culise în faţa televizorului atunci cînd Harvey stă în faţa lui Letterman live, iar în spatele ei se aşează un tip cu un crocodil în braţe!) şi emoţionant (boala, fetiţa, finalul), cea mai mare calitate a lui fiind însuşi faptul că ni-l revelează pe Pekar: un Woody Allen lipsit de woodyallenisme, de intelectualisme & de autorisme, care duce auto-deprecierea pînă la absurd & sublim (sublimul dă mereu tîrcoale absurdului, dar puţini îl văd...). Şi există un moment - absolut antologic: cea mai absurd/sublimă "declaraţie de dragoste" (la despărţire) care a fost vreodată imaginată & aşezată pe peliculă! -, cînd Pekar, total părăsit de voce, vrea s-o reţină pe prima lui soţie să-l părăsească; dacă nu ştiţi cum poate "suna", inarticulat, Cîntecul de Lebădă al Cuplului, duceţi-vă să vedeţi filmul!
În concluzie: uitaţi de American Beauty: American Splendor e mai frumos & mai adevărat.