La un moment dat, Harvey - colecţionar fanatic de discuri şi benzi desenate - s-a împrietenit cu Robert Crumb, creatorul lui Mr. Natural şi al altor BD-uri pentru oamenii mari, omul care a făcut artă din fixaţia lui pe eleve de liceu cu glezne groase. Harvey a început să scrie texte, ilustrate de Crumb şi apoi de alţi artişti. S-a transformat în erou de BD. Ce-i drept, avea multe în comun cu super-eroii aceia cu identitate dublă - nişte amărîţi în ochii lumii, nişte justiţiari la adăpostul măştii; ştia totul despre o identitate - nu-i rămînea decît să-şi ia revanşa inventînd-o pe cealaltă. Poanta e că n-a urmat calea asta. Nu s-a idealizat, zău că nu. O încercare tipică pentru eroul Harvey e statul la coadă în spatele unei băbuţe. O altă aventură se petrece în jungla devoratoare a propriului apartament: "La mine, călcîiul lui Ahile a fost întotdeauna faptul că nu spăl bine vasele." Uneori, pentru a se asorta cu opera lui Harvey, filmul face stop-cadru şi pătrunde în mintea eroului cu acel admirabil instrument al BD-urilor - bula. Estetica BD-urilor s-a impus de mult ca sursă de inspiraţie a blockbuster-ului hollywoodian, dar, în experienţa mea, niciodată n-a fost aplicată mai amuzant, mai entuziasmant ca-n această comedie independentă.
Poate că filmul hollywoodian n-a fost niciodată atît de democratic pe cît a vrut să pară, sau poate că aşa i-a convenit să-şi înţeleagă datoria democratică - cert e că aproape întotdeauna s-a aflat în relaţii mai bune cu fanteziile oamenilor decît cu realităţile lor. L-o fi îndemnat conştiinţa pe Frank Capra să întindă o mînă "omului de rînd", să-l suie pe ecran şi să-i creeze acolo condiţii "ca-n viaţă", dar instinctul i-a dictat altceva - să-l scoată din rînd, să-l facă "mai mare ca-n viaţă". Azi, Hollywoodul e parcă mai puţin dispus ca niciodată să se coboare la nivelul ambiţiilor noastre mărunte şi al frustrărilor noastre de rutină, mai ales vara, cînd are de cîştigat atîtea pariuri cu miză planetară, cînd are de monitorizat atîta activitate super-eroică: benzile desenate te obligă să gîndeşti la scară mare. Dar iată că artistul ăsta, Harvey, vrea să comunice omenirii că fiecare zi e un pariu aranjat dinainte în defavoarea lui (cînd îşi uită cheile de la casă, grimasa lui ne spune că s-ar fi mirat dacă n-ar fi fost aşa). Şi ce limbaj îşi alege pentru nimicurile lui omeneşti? BD-ul - exact limbajul pentru care a optat Hollywoodul ca să nu mai fie nevoit să vorbească omeneşte. Ironia e splendidă.
Cît despre "splendoarea" lui Harvey, ei bine, de la un punct încolo titlul filmului nu mi s-a mai părut atît de ironic. Acea încredere ciufută în capacitatea vieţii de a-i face noi şi noi mizerii e într-adevăr splendidă şi rămîne incoruptibilă atunci cînd viaţa lui începe să corespundă cîtorva dintre semnalmentele unei poveşti de succes: e invitat la talk-show-ul lui David Letterman, învinge un cancer, descrie experienţa într-un roman grafic care "chiar a cîştigat vreo două National Book Awards", devine subiectul unei piese de teatru - Harvey, crede-mă că se poate şi mai rău. La care el ar răspunde că-i este foarte rău şi aşa, iar Letterman nu se pune: l-a chemat pe post de păcălici - singurul post disponibil pentru amărîţii ca el. Dar nu asta e postura în care-l văd regizorii Shari Springer Berman şi Robert Pulcini. Convingerea lor că o viaţă trăită cu consecvenţă pe picior mic, fără puteri speciale şi fără culori eclatante, merită tot atîta atenţie ca activitatea unui super-erou, nu e mai prejos decît convingerea lui Harvey. Iar ideea de a ne aduce în faţa ochilor doi Harvey, de a ne lăsa să comparăm la tot pasul copia cu originalul, nu e o şmecherie, ci o dovadă de bună-credinţă.