O expoziţie dedicată celebrei dansatoare Isadora Duncan poate fi vizitată la Muzeul Bourdelle din Paris. Considerată deschizătoare de drumuri în arta dansului, americanca de origine irlandeză a primit recunoaşterea artei sale la Paris.
La 1900, debarca în Franţa o tânără pasionată de dans şi lipsită de prejudecăţi, ale cărei idei privind spectacolele de balet nu fuseseră foarte apreciate de conaţionalii săi. Într-o epocă în care femeile încă purtau corset, tânăra Isadora Duncan propunea un dans fără poante şi tutu. Drapată în văluri transparente, în maniera antică, desculţă, acompaniată la pian de "un oarecare" Maurice Ravel, a dansat întâi în saloanele pariziene ale unor personalităţi interesate de artă, cum ar fi Contesa de Noailles, Prinţesa de Polignac sau Doamna de Saint-Marceaux, şi în propria reşedinţă din strada Villiers, unde veneau s-o admire sculptorul Auguste Rodin, compozitorul Gabriel Fauré, pictorul Eugène Carrière sau politicianul George Clémenceau.
De pe scenele pariziene în Uniunea Sovietică
Manifestarea de la Paris nu este găzduită întâmplător de Muzeul Bourdelle. În 1909, reputatul sculptor francez a văzut-o pe scena Teatrului La Gaité în Ifigenia în Taurida de Glück. A fost fascinat de dansul ei şi a creat o suită de desene în cerneală violet sau brună, care surprindeau graţia mişcărilor, unduirea trupului, avântul braţelor. Isadora Duncan a devenit una dintre muzele sale, care a inspirat şi basoreliefurile în marmură pe care artistul le-a creat, între 1910 şi 1913, pentru Théâtre des Champs-Elysées.
Expoziţia, intitulată Isadora Duncan. Une sculpture vivante, ilustrează, în cinci secţiuni, arta şi viaţa acestei artiste, ambele traversate de o intensă pasiune. Prima secţiune introduce vizitatorul în lumea vestitelor saloane pariziene. Atmosfera lor este recompusă prin prezentarea unor portrete semnate de artişti importanţi ai genului la acea vreme, cum ar fi Jacques-Emile Blanche şi Giovanni Boldini, a unor costume la modă, printre care o elegantă rochie a Casei Worth. Cea de-a doua secvenţă cuprinde sculpturi, picturi şi desene realizate de artişti renumiţi - Antoine Bourdelle, Auguste Rodin, Rik Wouters, Jules Grandjouan, Dunoyer de Segonzac - care au încercat să transpună în materiale perene fluiditatea dansului Isadorei, elanul lui vital. Urmează o parte dedicată interesului dansatoarei pentru Grecia antică. Sunt prezentate basoreliefuri, vase pictate, ale căror scene cuprind figuri în poziţii aemănătoare celor din dansul ei. Li se adaugă compoziţii semnate de artişti ai vremii, dintre care pot fi amintiţi, pe lângă Bourdelle, Henri Matisse şi Maurice Denis, inspirate de Antichitate.
Următoarea etapă este dedicată dansatorilor contemporani Isadorei Duncan: Cléo de Mérode, Ida Rubinstein, Ruth Saint-Denis, Anna Pavlova, baletele ruse cu Vaslav Nijinski. În completare, fotografii cu elevii de la şcoala Dyonision, înfiinţată de Duncan şi câteva secvenţe de film cu elevi ai ei. În sfârşit, ultima secţiune se apleacă asupra relaţiei Bourdelle-Isadora Duncan. Un film de 30 de secunde, singura mărturie vizuală a dansului Isadorei Duncan, a fost realizat într-o grădină din Uniunea Sovietică. Cu capul lăsat pe spate, cu ochii către cer, artista face o piruetă în mijlocul un grup de spectatori. El ne duce cu gândul la viaţa tumultuoasă a protagonistei, care, după căsătorii cu regizorul Edward Gordon Craig şi cu Paris Singer, moştenitorul inventatorului maşinii de cusut cu acelaşi nume, s-a căsătorit, la momentul acestui film (1912), cu poetul Serghei Esenin, mai tânăr decât ea cu aproximativ 20 de ani. Un mariaj căruia i-au pus capăt, după numai un an, excesele bahice şi violenţele tânărului scriitor.
Între Arad şi colecţia Simu
Expoziţia de la Muzeul Bourdelle cuprinde 35 de sculpturi, 25 de picturi, 150 de desene, 100 de fotografii, cinci costume şi 50 de documente: cărţi, afişe, programe, manuscrise. Ele mărturisesc despre arta Isadorei Duncan, despre spectacolele ei pariziene, despre turnee, despre viaţa tumultuoasă dusă de artistă până la 50 de ani, când, în 1927, a murit într-un accident stupid: sugumată de propria eşarfă prinsă în roata maşinii decapotabile cu care se deplasa.
Nu apar în sălile acestei expoziţii, prima care i-a fost dedicată, nici n-ar avea cum, toate informaţiile despre Isadora Duncan. Se ştie prea puţin că, la începutul carierei, Isadora Duncan, care avea spectacole la Budapesta, a ajuns până la Arad. Numele oraşului nu apare în memoriile sale. Evocă numai un marş eroic, pe care l-a dansat, pe muzica lui Liszt, pe un teren din afara oraşului, în amintirea "celor şapte generali spânzuraţi". Şi se ştie la fel de puţin că printre darurile făcute de Bourdelle colecţionarului Anastase Simu s-au numărat şi schiţe pregătitoare pentru frescele de la Théâtre des Champs-Elysées şi câteva desene prezentând-o pe Isadora Duncan, după cum afirmă într-un articol Mariana Senila Vasiliu.