Nimeni nu cunoaşte Hollywoodului scenariştilor atât de intim ca William Goldman. Având două Oscaruri deasupra şemineului şi mai multe romane de succes în palmares, Goldman a hotărât să-şi împărtăşească experienţa din oraşul viselor. Astfel s-au născut două cărţi de eseuri care, pe de o parte povestesc experienţele sale personale, dar pot servi şi drept mic ghid al industriei şi meseriei (aşa cum erau acestea la data publicării). Prima, despre care e vorba aici, Adventures in the Screen Trade, datând din 1983 (republicată în numeroase ediţii), iar cea de-a doua e continuarea firească: More Adventures in the Screentrade sau Which Lie Did I Tell, care preia povestea scenaristului din punctul în care prima carte o lăsase.
Goldman îşi poartă cititorii prin tot universul hollywoodian, de la culisele filmelor sale foarte cunoscute spre scenarii ce nu au fost produse. Trece prin birourile simandicoase ale producătorilor hollywoodieni şi prin vieţile profesionale ale unor mari actori precum Robert Redford, Laurence Olivier, Paul Newman şi Dustin Hoffman, ajungând la propriile experienţe profesionale şi procese creative în arta scenaristicii. Apoi, explică prin prisma vastei sale experienţe de ce şi cum se fac filmele la Hollywood şi care sunt elementele care compun un scenariu bun.
Cartea e împărţită în trei mari părţi. Prima parte se ocupă cu "realităţile Hollywoodului": personajele importante în jocul producţiei de film, de la actorii-vedetă la regizori la producători şi executivii studiourilor şi trece în revistă elementele esenţiale care influenţează munca oricărui scenarist hollywoodian. De asemenea, în această parte Goldman îşi împărtăşeşte gândurile despre cum ar trebui început şi terminat un scenariu şi cum se scrie un rol special pentru o anumită vedetă.
Partea a doua, sugestiv intitulată Aventuri, conţine poveşti din unsprezece dintre proiectele în care Goldman a fost implicat, de la Masquarade (1965) şi Chaplin (1992) la succesele imense ce au câştigat Oscaruri - Butch Cassidy and the Sundance Kid (1969) şi All the President's Men (1976) - la scenarii care nu au ajuns niciodată filme, cum ar fi remake-ul muzical Grand Hotel. Povesteşte cu umor şi implicare toate etapele prin care a trecut cu proiectele la care a lucrat, satisfacţia pe care a avut-o când acestea au ieşit, dar şi deziluzia când nu s-a întâmplat astfel.
În partea a treia, explică paşii pe care i-ar face în munca de adaptare a propriei nuvele, Da Vinci. Textul nuvelei şi propunerea de adaptare a acesteia sunt ataşate, fiind urmate de interviuri ale unor personalităţi din industrie care comentează punctele tari şi slabe ale încercării. Exerciţiul e foarte interesant şi util pentru oricine vrea să analizeze aproape anatomic şi diagnostic munca de adaptare. Probabil cel mai folosit citat din Adventures in the Screen Trade este: "Nimeni nu ştie nimic"; expresie repetată şi subliniată de autor, care se referă nu la faptul că executivii studiourilor ar fi incapabili sau nepregătiţi, ci că în această industrie e imposibil să ştii cu certitudine ce va funcţiona şi ce nu, care film va avea succes şi care nu. Acest lucru, în viziunea lui Goldman, poate fi stabilit doar după lansarea filmului.
Autorul vorbeşte despre problemele întâmpinate în încercarea de a găsi miezul poveştii, coloana vertebrală a acesteia, despre structura care l-a ajutat să-şi transforme ideea iniţială într-un scenariu concret. Pentru că şi Goldman a ţinut morţiş să sublinieze acest fapt, "screenplays are structure" ("scenariile sunt structură"). El povesteşte despre cât e de greu să navighezi printre interesele tuturor şi uneori să ai norocul de a ajunge la destinaţie, despre elementele la care publicul a vibrat şi despre cele care nu au funcţionat, despre micile lucruri extraordinare care pot să se întâmple la filmare, cum ar fi momentul în care Sir Laurence Olivier l-a întrebat dacă poate rearanja câteva cuvinte într-un dialog din Marathon Man (1976, regia John Schlesinger).
Există şi o urmă de bârfă din culise în această carte, dar Goldman nu e nici răzbunător, nici exagerat (cum e Eszterhas în cărţile sale, spre exemplu). El e în general la fel de critic cu propria persoană ca şi cu restul lumii, părând să înţeleagă că oameni cu cele mai bune intenţii pot totuşi să-şi facă unii altora vieţile amare. Stilul lui Goldman e onest, deschis şi uşor, făcând lectura cărţii una interesantă şi plină de recompense.