Fraţii Dardenne vor să dea prin filmele lor "impresia de viaţă brută care se desfăşoară în faţa camerei, dar s-ar putea derula şi în lipsa ei". Jurnalul lui Luc Dardenne, Au dos de nos images / În spatele imaginilor noastre, publicat la Seuil în 2005, constituie o lectură captivantă pentru că reiese din paginile cărţii tocmai personalitatea pe care cineastul belgian vrea să o facă insesizabilă în filmele lui. Au dos de nos images e formată din note concise, scrise între anii 1991 şi 2005 şi datate exact, despre orice (cărţi, filme, personaje care prind contur) i-a stîrnit interesul autorului într-o anumită zi.
Cel mai frecvent subiect este, totuşi, filmografia proprie. Se poate observa ce laborioasă e conceperea operelor lui Jean-Pierre şi Luc Dardenne. Autorul jurnalului scrie primele note despre La promesse (proiectat la Cannes în 1996) încă din 1992. Începe să se gîndească la scenariul filmului Rosetta (1999) din 1994, stabileşte că vrea să filmeze "politica de azi, dar nu deziluziile, ci lupta celor ce refuză nedreptăţile concrete, dăunătoare" şi trebuie "să se concentreze pe realitatea vieţii ei mai mult decît pe dramă", iar în 1996 notează mîhnit că încă n-a avut "viziunea" personajului.
Luc Dardenne vorbeşte despre filmele şi cineaştii care i-au atras atenţia (o selecţie insolită care-i cuprinde pe John Ford, Victor Sjöström, Fritz Lang, Murnau, Rossellini şi pe Luis Buñuel, Jacques Tati, John Cassavetes, Nanni Moretti, Lars von Trier), iar impresiile pe care le notează au entuziasmul unui cinefil şi sensibilitatea unui cineast. De altfel, caută permanent forma ideală, şi orice experienţă de cititor, spectator sau ascultător se subordonează încercării de perfecţionare a cineastului. Aminteşte de analiza lui André Bazin asupra operei lui Jean Renoir, a cărui imagine e mai sugestivă prin ce ascunde, în sensul că ecranul "nu încearcă să dea un sens realităţii, ci ne-o livrează, ca o grilă plimbată pe un document cifrat"; adaugă că vrea să meargă mai departe, "pînă cînd imaginea devine materie în căutarea cadrului, pînă cînd grila nu se mai poate plimba şi devine ea însăşi cifrul documentului". Citează autocritica lui Mozart: "E strălucit, dar îi lipseşte modestia." Se inspiră din filozofia lui Emmanuel Levinas ("Etica este o optică"). Extrage din opera lui Freud ideea că un personaj explicabil în totalitate este unul în care inteligenţa ne va împiedica să ne proiectăm. Trasează o paralelă între Madame Bovary şi Rosetta: una caută o iubire adevărată, cealaltă - o slujbă adevărată; o iubire de negăsit, o slujbă de negăsit. Aminteşte că Hamlet, în clipa în care şi-a confirmat vinovăţia tatălui vitreg, refuză să-şi îndeplinească scopul dramatic omorîndu-l şi, în schimb, meditează la vacuitatea acţiunilor oamenilor: refuză să se piardă în poveste.
Autorul jurnalului ironizează estetismul în toate manifestările lui: "Nu mi se mai urează un an bun, ci un an frumos. Estetismul o duce bine. Oamenii o duc rău." Pe de altă parte, respinge pesimismul superficial: "Argumentul conform căruia o operă de artă arată teribilul pentru că realitatea e teribilă nu este decît o piruetă dialectică."; "Să nu încercăm să reconciliem ireconciliabilul, dar să luptăm împotriva pierderii încrederii în om, împotriva reflecţiei presupuse lucidă că toate eforturile oamenilor sunt în van."
Luc Dardenne nu uită să precizeze că vorbeşte şi în numele fratelui său mai mare. Pe tot parcursul cărţii se face simţită puterea legăturii între cei doi fraţi. Discută scenariile (în fiecare etapă) şi modul de filmare. Dacă unul presimte o problemă, celălalt o confirmă. Luc notează, triumfător, că au colaborat din nou excelent, fără să facă vreun compromis. La un moment dat, povesteşte că un producător este absolut încîntat de scenariul lui La promesse, dar nu are încredere într-o mizanscenă à deux têtes; va trebui, aşadar, să găsească alt producător. Încercînd să vizualizeze legătura dintre ei, îşi imaginează doi copii în paturi gemene aşezate de o parte şi de alta a unui întrerupător. Mîinile lor se luptă pe întrerupător: unul aprinde lumina, celălalt o stinge. O voce din off comentează: "În fiecare seară ne certam. Într-o seară, cearta a fost atît de înverşunată, încît am aprins şi am stins lumina de douăzeci şi patru de ori într-o secundă." Întunericul din cameră se disipează, începe muzica şi toate cunoştinţele lor comune intră în cadru în paşi de vals.