Walter Murch ar putea fi cel mai bine-cunoscut monteur de film din lume. Şi cred că popularitatea sa se datorează mai puţin celor trei premii Oscar câştigate şi mai mult faptului că este un avocat activ şi verbal al meseriilor sale (monteur şi sound designer). Mergând mai departe, este foarte greu de spus care sunt "cei mai buni monteuri" - oare este mai bine montat The English Patient, High Noon sau Raging Bull? Aici apare particularitatea lui Murch: într-o lume cu sute de monteuri talentaţi, el are un real talent didactic (nu scolastic) şi plăcerea de a împărţi cu ceilalţi gândurile şi emoţiile sale.
Scrierile lui pot părea simple, pe alocuri banale, nelansându-se prea uşor în analiză sau speculaţii, însă până acum nu am găsit nimic mai clar enunţat şi mai luminat prin lipsa de pretenţii în scrierile despre montajul de film. Probabil că cel mai apropiat predecesor din punct de vedere stilistic este regizorul (şi monteurul) Edward Dmytryk, autor al cărţii On Film Editing (1984), o lucrare la fel de directă ca scrierile lui Murch, însă uşor rigidă şi îmbătrânită.
In the Blink of an Eye (Silman-James-Press, SUA 2001) este o culegere de transcrieri ale unor prelegeri ţinute de Murch la diverse facultăţi de film între 1988 şi 1990, urmate de o postfaţă şi de un articol scris în 1999. Scriitura este în acelaşi timp didactică şi spumoasă, făcând din cartea de 150 de pagini o lectură de o singură seară. Colajul de teme este elegant "montat" şi, chiar dacă subiectele abordate sunt foarte diferite, fiecare pagină o cheamă pe următoarea - în acelaşi fel în care un cadru dintr-un film bun îi face intrarea următorului.
Capitolul The Rule of Six discută un fel de tabel al factorilor de importanţă în decizia de a opera o tăietură (emoţie, naraţiune, ritm, centru de interes, respectarea bidimensionalităţii ecranului, dar şi a spaţiului tridimensional captat pe peliculă). Responsabilitatea de a livra un produs de mărimea unui ecran de cinema, după ce nu l-am văzut luni de zile, în timpul montajului, decât pe un biet ecran TV, face subiectul unei părţi, finalizată cu nişte exemple de procedee total neortodoxe de a ne imagina "filmul mare". Murch mărturiseşte că îşi decupează nişte figurine din hârtie, în formă de spectatori, pe care le pune în dreapta şi în stânga ecranului de control, respectând raportul real de mărime.
Una dintre cele mai interesante probleme discutate în In the Blink of an Eye este darul pe care fiecare monteur ar trebui să şi-l permită: faptul de a nu lua parte la filmare. A nu vedea "în jurul fotogramei", cum spune Murch, te ajută să te descotoroseşti de o scenă inutilă în film, chiar dacă filmarea ei a durat două zile, operatorul şi-a rupt piciorul şi închirierea macaralei a costat o avere. Odată ce monteurul ia parte la filmare, el se va raporta mental la geografia locului, şi nu la forma ei abstractizată pe peliculă, oamenii din cadru vor fi nişte actori simpatici sau antipatici, nu nişte personaje, iar scenariul va înceta să mai fie o poveste şi va deveni un plan de urmat.
Câteva metode de "stârnire" a creativităţii: imprimarea de fotografii cu fiecare fotogramă reprezentativă a fiecărei secvenţe, este considerată de Murch ca fiind prima tăietură de montaj, prima decizie. Aceste fotografii lipite pe un panou în ordinea în care apar în film sunt un fel de storyboard, dar unul dinamic. "Citirea" acestor panouri în ordinea normală, dar şi de jos în sus sau complet aleatoriu poate duce la asociaţii greu de obţinut în oricare alt fel. O practică asemănătoare este contemplarea filmului asemenea unui tablou: vizionarea secvenţelor la diverse viteze, de la coadă la cap, în încercarea de a stârni intuiţia şi puterea de asociere în mod aleator a pieselor din care este compus filmul.
Ultimele trei capitole sunt dedicate "clipitului" din titlu; în timp ce Murch monta The Conversation, a observat că, de cele mai multe ori, decizia de a face o tăietură de montaj intervenea în momentele în care Harry Caul (personajul principal, interpretat de Gene Hackman) clipea din ochi. La aceste observaţii se adaugă un inteviu cu John Huston, citit în perioada aceea de Murch, în care regizorul pune în discuţie clipitul din ochi ca fiind echivalentul organic al tăieturii de montaj. Murch merge mai departe prin a asocia clipitul cu un sistem de punctuaţie al gândurilor, şi prin urmare, un mijloc de "citire" al actoriei, al motivaţiei personajelor.