Dacă, prin absurd, titlul nu convinge, primele rânduri indică fără vreun dubiu că avem de-a face cu o carte extrem de personală, cu confesiuni îndelung aşteptate de presă sau de fanii actriţei. Admirabil este că Hepburn ştie să povestească nu numai din perspectiva bătrânei care a ajuns, ci şi din cea a tinerei pline de viaţă care a fost. Poate cu atât mai mult simţim nostalgia ei, revolta împotriva neputinţei fizice care îi stăvilesc iniţiativa şi pornirile. Ea însăşi recunoaşte că a fost întotdeauna o persoană încăpăţânată şi că a considerat că i se cuvine să ia cele mai bune decizii, atât pentru ea cât şi pentru cei din jurul său. Relaţia sa, destul de ambiguu descrisă, cu scenaristul Willie Rose (The Ladykillers - 1955, Guess Who's Coming to Dinner - 1967) este marcată de desele reproşuri ale acestuia: "Mergi înainte. Fă cum vrei tu. Ăsta e cu siguranţă un lucru la care te pricepi de minune - să faci ce vrei tu."
Katharine Hepburn descrie clar, încă de la începutul cărţii, mediul în care a crescut şi libertăţile de care a avut parte. Uneori a fost un copil răsfăţat, dar a fost educată să fie independentă, să gândească şi să ia decizii pentru ea însăşi. Încrederea în propria persoană a fost o atitudine cultivată de familia ei, în care atât tatăl, cât şi mama aveau studii superioare, lucru destul de neobişnuit la începutul anilor 1900. Mai mult decât atât, mama sa a fost conducătoarea sufragetelor din Connecticut şi, împreună cu tatăl lui Katharine, a susţinut unele dintre primele conferinţe care vorbeau deschis despre problema bolilor venerice şi despre necesitatea dialogului pentru prevenirea lor. În întreaga carte transpare o atitudine de profund respect pentru aceşti părinţi care, în ciuda unei vieţi sociale foarte pline, şi-au dedicat cea mai mare parte a timpului insuflării unor valori puternice copiilor lor. Exemplul cel mai bun al relaţiei Katharinei Hepburn cu membrii familiei sale este acela că, deşi nu erau de acord cu profesia pe care o urma, o susţineau după fiecare eşec.
Autoarea îşi asigură libertatea de a se pune singură într-o lumină cât mai bună. De exemplu, mărturiseşte despre sine că se credea o actriţă excelentă pe un ton ironic, însă nu menţionează în multe rânduri greşelile pe care le făcea şi care îi determinau pe regizorii / producătorii pieselor de teatru să o concedieze cel mai târziu după premieră la începutul carierei sale teatrale. Pe de altă parte, are puterea de a recunoaşte "calitatea" unora dintre filmele sale de a fi plictisitoare. Nu se învinovăţeşte pentru asta, în ceea ce priveşte majoritatea filmelor pe care ea le include în această categorie, scenariul nefiind îndeajuns de performant.
Poate cel mai mare atu al cărţii scrise de Katharine Hepburn constă în faptul că descrie relaţia sa personală şi / sau profesională cu personaje-cheie ale industriei cinematografice ale timpurilor sale. Vorbeşte despre prietenia cu George Cukor, despre profesionalismul şi spiritul antreprenorial al lui Louis B. Mayer, precum şi despre amintirile mai mult sau mai puţin plăcute care o leagă de turnarea majorităţii filmelor în care apare. Cu acest prilej descrie colaborarea cu regizori, actori, dar şi oportunităţile pe care le-a avut de a se implica în scrierea scenariilor sau în regizarea unor scene.
Me. Stories of My Life (Penguin Books Ltd, 1992) a fost o carte aşteptată de presă, faţă de care Katharine Hepburn nu s-a arătat niciodată foarte locvace. Actriţa a ţinut foarte mult la viaţa ei privată, dar aici dezvăluie detalii cu privire la relaţiile sale amoroase, începând cu primul (şi singurul) soţ, Luddy, urmat apoi de relaţiile de mai scurtă sau lungă durată cu Leland Hayward sau Howard Hughes. Dar, probabil partea cea mai aşteptată a cărţii este cea referitoare la relaţia cu actorul Spencer Tracy, alături de care a rămas până la moartea acestuia, experienţă pe care o relatează amănunţit, dovedind o vulnerabilitate emoţională abil ascunsă până la acest moment (chiar şi în relatarea posibilei sinucideri a fratelui ei Tom).
Lumea pe care o descrie Katharine Hepburn în Me. Stories of My Life este una fascinantă. De la universul copilăriei sale până la Hollywood-ul anilor '40-'50, descrie o epocă în care nu era mai simplu să trăieşti, dar era mai plăcut, în măsura în care te puteai înconjura cu oamenii potriviţi. Indiferent de existenţa sau nu a calităţilor de scriitor, un astfel de "jurnal" de bătrâneţe al unei vedete contemporane nu cred ca ar putea avea atâta farmec pe cât are confesiunea Katharinei Hepburn.