Les films de ma vie / The Films in My Life (Simon and Schuster, 1978, pentru varianta în limba engleză sau Flammarion, 1975 pentru cea în limba franceză) cuprinde o serie de articole publicate iniţial în diferite reviste (printre altele, Le Bulletin de Paris, Arts şi, bineînţeles, Cahiers du cinéma), în anii '50 ai uceniciei lui Truffaut în critica de film. De asemenea, conţine un număr de articole scrise de acesta după 1959, anul retragerii sale din jurnalism pentru a-şi onora vocaţia artistică. Autorul dedică volumul colegului de generaţiei şi prietenului Jacques Rivette, deoarece, după cum menţionează în splendida prefaţă intitulată La ce visează criticii, "alături de el am văzut o mare parte a filmelor despre care am scris în această carte". De asemenea, îi omagiază încă din primele rânduri pe doi dintre artiştii a căror operă l-a ajutat să supravieţuiască în numeroasele perioade dificile ale tinereţii, alegând drept motto-uri un citat aparţinând lui Orson Welles ("Consider că o operă de artă este valoroasă în măsura în care exprimă personalitatea creatorului ei"), respectiv unul inclus de scriitorul Henry Miller în volumul său de critică literară Cărţile vieţii mele, la care Truffaut s-a raportat atunci când a ales titlul propriei culegeri de texte ("Aceste cărţi erau vii şi mi-au vorbit"). Cele două motto-uri reflectă perfect tonul cărţii.
În selecţia articolelor, autorul a ţinut cont de două principii: nu a inclus decât foarte puţine articole negative, despre filme pe care le-a desfiinţat, deoarece, chiar dacă în epocă îşi crease o reputaţie de "demolator al cinematografiei franceze", "ce rost avea să republic diatribe împotriva unor filme demult uitate?" (n.a.); apoi, s-a ghidat exclusiv după gusturile personale, nedorind ca volumul să reflecte o istorie a cinematografiei mondiale, ci una a relaţiei sale cu filmele iubite ("Aştept de la un film să exprime fie bucuria, fie agonia de a face cinema. Nu mă interesează nimic din ceea ce se află la mijlocul drumului. Nu mă interesează toate acele filme care nu pulsează.")
Cele şase capitole ale volumului (Marele mut, Generaţia sonoră: americanii, Generaţia sonoră: francezii, Bravo pentru cinematografia japoneză, Câţiva străini şi Prietenii mei din Nouvelle Vague) cuprind articole despre cineaşti extrem de diferiţi, unii dintre ei prezenţi în orice antologie de cinema a lumii, alţii, mai mult în sufletele şi în memoria cinefililor. Despre fiecare dintre aceştia Truffaut scrie cu o pasiune molipsitoare, capabilă să apropie de cinema orice cititor, indiferent de gradul său de cultură în domeniu. Gândindu-se în permanenţă la public de-a lungul întregii cariere şi, implicit, în timpul scrierii acestor articole, autorul are un stil sprinţar, jurnalistic, departe de ermetismul adoptat de o mare parte a autorilor de cărţi de cinema ai ultimelor decenii. Articolele denotă crezul profund al autorului, conform căruia cinematograful este o artă populară şi accesibilă tuturor oamenilor. De aceea, orice novice în ale cinemaului va dori să vadă filmele lui Lubitsch atunci când va citi următoarele: "ceea ce nu poate fi învăţat sau cumpărat sunt şarmul şi atitudinea neastâmpărată, oh, şarmul răutăcios al lui Lubitsch, care îl fac cu adevărat să fie un prinţ"; sau pe cele ale lui Jean Vigo, deoarece "nimeni nu a filmat pielea oamenilor, carnea umană, atât de brutal precum Vigo"; sau pe ale lui Abel Gance, deoarece "dacă nu veţi remarca că Gance a fost un geniu, voi şi cu mine nu avem aceeaşi idee despre cinema (a mea, evident, este cea corectă)".
Les films de ma vie nu este interesantă, însă, doar pentru neiniţiaţi, scriitura lui Truffaut fiind îndeajuns de precisă pentru a pune într-o lumină nouă opera cineaştilor prezenţi în carte. Fără excepţie, articolele conţin observaţii sclipitoare, multe dintre ele devenite repere pentru cinefilii ultimelor decenii. Faptul că autorul adoptă un stil extrem de personal, adresându-se cititorilor, de cele mai multe ori, la persoana întâi, nu conferă un aer de superficialitate articolelor, deoarece Truffaut e întotdeauna umil şi timid, chiar şi atunci când desfiinţează un film, găsind, în acelaşi timp, suficiente argumente pentru a convinge. Aceste articole, pur şi simplu, păstrează vie flacăra unor filme care nu vor fi uitate şi datorită unui pasional şi pasionant, veşnic tânăr şi ataşant, cineast şi critic francez, pe care admiratorii îl numesc în întâlnirile lor Trufi, iar antologiile cinematografice François Truffaut.