Happy together: Transilvania, Transilvania

Cel mai mare compliment pe care-l pot aduce Festivalului de la Cluj este că am văzut mai multe filme în patru zile decît la Cannes în nouă. Un al doilea compliment ar fi că am reuşit să văd doar două filme slabe... fără a fi cu adevărat proaste. Iar un al treilea compliment ar fi clasamentul pe care l-am încropit mai jos, fără prejudecăţi, dar nu fără patimă, recte cele mai bune 10 filme TIFF, evident din cele pe care le-am bifat la faţa locului. Astfel se explică absenţele majore din top şi acesta e motivul pentru care am simţit nevoia preambulului ce urmează, în care sunt incluse celelalte premiante, văzute cu alte ocazii... Aşadar...


  menţiuni speciale

... pentru American Splendor, ecranizare ingenioasă a benzii desenate omonime în care nu mai puţin de trei Harvey Pekar (unul real, unul desenat şi unul interpretat exemplar de Paul Giamatti) oferă noi valenţe termenului American mediu (via Cleveland), pentru Cabin Fever (autor Eli Roth), satiră abil deghizată în horror sîngeros şi influenţat de clasicii italieni plus Sam Raimi ante Spider-Man, pentru Home of the Brave, muşcător documentar norvegian despre americanii din Afghanistan şi pentru Shadows 2, adică o selecţie de scurt-metraje horror care variază de la incitant (Clairvoyant, Demoniac) la surprinzător (El tren de la Bruja, premiatul Dummy).


  menţiuni foarte speciale

... pentru Elephant, meditaţie rece dar elegantă asupra violenţei junimii americane, semnată de un Gus van Sant premiat pe merit la Cannes, pentru Bowling for Columbine, pamflet acid dar trist asupra violenţei junimii americane şi, prin extensie, asupra fascinaţiei aceloraşi yankei pentru armele de foc, semnat de un Michael Moore premiat pe merit la Cannes dar şi cu Oscar, pentru Head-On, love-story turco-german tragic, distructiv şi foarte viu, premiat pe merit la Berlin şi pentru Kurt şi Courtney, documentar nemilos semnat de expertul Nick Broomfield, prilej de încîntare mai ales pentru cei a căror biblie se cheamă teoria conspiraţiei.


  chef d'oeuvre (hors concours)

Categorie aparte, unde încadrez cronologic Zentropa (regia Lars von Trier), poem în imagini închinat zeului cinematograf, creionat ca stare, sentiment şi mijloc de percepţie (probabil cea mai împlinită realizare a iconoclastului danez), Chungking Express (regia Wong Kar Wai), poem de dragoste în patru timpi, sursă de încîntare, visare (California, here I come!) şi inspiraţie (pentru Jeunet, dar şi pentru Tarantino), probabil cea mai impresionantă operă a controversatului hong-konghez, şi Kill Bill vol. 2 (regia Quentin T.), poem pur şi simplu, mai shakesperian decât Dante şi mai dantesc decât (kill) Will, un epic love story pe care seniorul Leone n-a mai apucat să-l facă (dar care i-ar fi plăcut la nebunie), o revanşă binemeritată împotriva detractorilor incapabili să vadă altceva decît sânge şi citate sau dincolo de imagini, în fine, la pachet cu vol. 1, cu siguranţă cel mai complex film al inteligentului yankeu.


  bile negre

...doar două, şi-alea mai mult de nevoie, pentru The Isle, o parabolă de Kim Ki-Duk care vrea prea multe şi sfîrşeşte prin a obţine prea puţine (cadrul final e antologic, secvenţele cu peştii, cîrligele de undiţă şi defecările acvatice mai puţin) şi pentru documentarul Persona Non Grata, semnat Oliver Stone, al cărui defect major este că putea fi făcut de oricine.


  top 10

Ordinea pare aleatorie, dar de fapt se cheamă... crescendo!


- Io non ho paura

Există o zicală care zice că intenţia se pedepseşte mai rău ca fapta. Nu şi în cinema. Am mai spus-o, voi prefera întotdeauna un regizor care încearcă ceva extraordinar şi se poticneşte, unuia care reuşeşte mediocritatea propusă. Acestea fiind... scrise, noul film al lui Gabriele Salvatores se încadrează cu brio în prima categorie. Sub aparenţa unui thriller rural (un puşti descoperă într-o hrubă un prizonier fantomatic de aceeaşi vîrstă; mai tîrziu aflăm că tatăl său, dimpreună cu alţi trei gealaţi, sînt orchestratorii răpirii), italianul încearcă o metaforă, uneori poetică, adesea greoaie, despre copilărie, neglijare şi relaţiile tată-mamă-fiu, întotdeauna delicate. Sigur că simbolistica e simpluţă (pe un story relativ similar, mexicanul Guillermo del Toro a reuşit infinit mai complexul Espinazo del Diablo), dar filmul cucereşte până la urmă prin candoare şi convingere. Salvatores a mai emoţionat (Mediterraneo) şi a mai intrigat (Nirvana); acum reuşeşte puţin din amîndouă, ceea ce nu-i suficient, dar e lăudabil.


- Evil

Au existat voci care au susţinut că acesta-i cîştigătorul de drept al Oscarului pentru film străin de anul acesta. Am impresia că acele voci aveau un pronunţat accent suedez...
Lăsînd patriotismul fanilor ABBA la o parte, povestea junelui abuzat de tatăl vitreg (şi a cărui mamă cîntă la pian pentru a acoperi sunetul bătăilor), trimis întru cuminţire la o şcoală selectă şi... totalitară, funcţionează cel mai bine atunci cînd regizorul Mikael Hafstrom descrie fără de teamă sistemul cvasi-nazist ce guvernează amintita şcoală. Atunci cînd, spre final, rezoluţia pe care o aşteptam (avînd în vedere că abuzurile tatălui sunt parfum faţă de cele ale şcolii) ne trage clapa, deziluzia acoperă din nefericire adevăratul mesaj (ei au cîştigat), deja edulcorat de un deus ex machina pur hollywoodian. Restul filmului e însă atît de puternic, încît, iată, sînt tentat să acord clemenţă.


- Marele jaf comunist

Cîţiva foşti membri ai Partidului au jefuit în 1959 Banca Naţională, au fost apoi prinşi, anchetaţi de securitate, puşi să-şi joace propriile roluri în filmul de propagandă Reconstituirea (de care Ed Wood ar fi fost mîndru) şi apoi împuşcaţi. Iată un film (documentar, mai exact), care adună mărturiile supravieţuitorilor torţionari şi care preia bucăţi întregi din documentarul propagandist amintit şi al cărui demers poate fi interpretat în două chipuri. 1. Un nou episod din seria, dureros de necesară, "Aminteşte-ţi să nu uiţi", întrucîtva similar formidabilului Examen de anul trecut (pe al cărui generic îl întîlneam deja pe regizorul de acum, Alexandru Solomon, atunci în calitate de director de imagine), episod util în general nouă tuturor, şi în special tinerei generaţii, lejer abrutizate de internet şi jocuri video. 2. Un proiect uşor exploitation, rece şi fără alt ţel afară de a profita de descoperirea în arhivă a sus-pomenitului film documentar de propagandă (pe care trebuie să-l vedeţi ca să-l credeţi), care descoperire putea fi exploatată (no pun intended) mult mai aprig. Poate inutil de menţionat, sînt adeptul primei variante.


- Before Sunset

Richard Linklater este unul din puţinii autori de cinema americani contemporani. Filmele sale independente, în principal debutul Slacker, uppercut-ul subUrbia (după piesa lui Eric Bogosian), formidabilul Dazed and Confused şi strălucitorul Before Sunrise au o tematică identică, aparte şi mereu valabilă, plus o unică unitate de timp şi spaţiu (se petrec pe parcursul a 24 de ore). Linklater a mai realizat şi filme pentru marile studiouri (semi-eşecul The Newton Boys şi succesul incredibil School of Rock), plus două experimente despre care încă nu s-a vorbit îndeajuns (Tape şi Waking Life), iar singura sa operă care nu avea nevoie de o continuare (deşi, în secret, o doream cu toţii) este, evident, povestea de dragoste (o noapte la Viena) dintre Ethan Hawke şi Julie Delpy. După cîteva minute de preview în cadrul sus amintitului Waking Life, Linklater, Hawke şi Delpy revin cu acest Before Sunset, care se petrece la Paris, în timp real (80 de minute) la 10 ani de la prima/ultima noapte. La fel de proaspăt, dar mai inteligent, la fel de ataşant, dar mai emoţionant, la fel de naiv, dar (mult) mai matur, Before Sunset este acel exemplu rar de cinema căruia îi pasă şi de personaje şi de spectatori, şi care nu poate funcţiona decît dacă regizorul reuşeşte un final exemplar. L-a reuşit.


- Fear X

Există filme care te impresionează pe moment dar apoi îţi vezi de drum... şi există filme care îţi bîntuie creierii mult după fade-in-ul ultimului cadru. Fear X se înscrie în cea
de-a doua categorie. Un paznic de mall (John Turturro impecabil) vrea cu tot dinadinsul să afle cine şi de ce i-a ucis (aparent accidental) soţia; sub pretextul căutării care urmează, regizorul danez Nicolas Winding Refn (autorul excelentului Pusher), dimpreună cu regretatul Hubert Selby Jr., creionează un portret sec al alienării moderne (subiect preferat pe vremuri de un Antonioni sau Wenders şi mai recent, la un cu totul alt nivel, de Jarmusch sau Kaurismaki), asezonat cu o intrigă şi o paletă coloristică a la Lynch în vremurile bune. Pretenţios, vor striga cei mulţi; fascinant, zicem noi, ceilalţi.


- Thalassa, Thalassa

L'important c'est pas la chute, zicea Kassovitz... C'est l'atterisage. Filmul lui Bodgan Dumitrescu (vechi de 10 ani şi prezentat în premieră absolută la Cluj – go figure!) îşi permite să contrazică maxima de mai sus şi are argumente serioase. Întîi şi-ntîi e un road-movie, gen eminamente cinematografic şi straniu marginalizat la noi – Cursa, Asphalt Tango, Marfa şi banii, punct. Apoi, eroii sunt copii, aşa că drumul spre mare devine un Lord of the Flies autohton. Şi pe urmă, toate accesoriile imperialiste (Jaguarul, ginul, arma) sunt importante doar on the road – odată ajunşi la finalul cathartic (şi multiplu interpretabil), toate dispar (la propriu) lăsînd loc doar apei – tristă şi frumoasă, una din cele mai puternice privelişti recente.


- Touching the Void

Sincer, nu ştiu care-i cel mai şocant aspect al acestui film... Faptul că cei doi alpinişti, Joe Simpson şi Simon Yates erau mai mici ca mine cînd, în 1985, au pornit să escaladeze masivul Siula Grande din Peru? Faptul că au reuşit să ajungă în vîrf? Faptul că, în timpul coborîrii, Simpson a suferit o înfiorătoare fractură la picior? Faptul că partenerul său s-a ambiţionat să-l ajute mai departe, în loc să-l lase să moară? Faptul că atunci cînd Simpson s-a prăbuşit într-o crevasă, Yates a trebuit să taie frînghia ce-i lega? Faptul că Simpson a refuzat pur şi simplu să moară şi, aproape înnebunind, s-a tîrît un versant întreg pentru a ajunge în lume? Faptul că regizorul Kevin Macdonald (autorul faimosului One Day in September) a hotărît să realizeze un documentar despre calvarul celor doi EXACT în locul în care s-a petrecut? Faptul că britanicii povestesc pe ecran cu nonşalanţă despre isprăvile lor? Faptul că ditai echipa de filmare, cu tot cu alpinişti şi cascadori profesionişti a trecut la doi paşi de moarte doar pentru a reconstitui aventura unui supraom? Sau faptul că amintitul supraom, după doi ani de operaţii şi spitale, a decis că se va căţăra DIN NOU, ceea ce face şi azi ??? Ezit în continuare; în orice caz, una din cele mai crîncene experienţe cinematografice (şi nu numai) dintotdeauna.


- Simpathy for Mr. Vengeance

Primul film al trilogiei despre vinovăţie, căinţă şi răzbunare (şi hazard, aş adăuga eu) gîndită şi executată de cel mai aprig cineast coreean, l-am numit pe Park Chan Wook (aplaudat la Bucureşti minute în şir pentru Joint Security Area), acest Simpathy for Mr. Vengeance (titlul funcţionează perfect şi pentru partea a doua a trilogiei, anume genialul Old Boy, proaspăt premiat la Cannes, şi pariez, şi pentru partea finală, acum în producţie) şochează nu atît prin duritate şi violenţă (bifate din plin) cît prin eleganţa derizoriului şi simţul implacabil cu care regizorul îşi osîndeşte (anti)eroii, cu un cinism de invidiat, vădit mai ales în senzaţionalul cadru final.


- Aaltra

Un puternic aer de Kaurismaki planează asupra acestui film-cult instant, iar cînd maestrul însuşi apare spre final, cu eterna-i mutră impasibilă şi cu o replică ("Văd că-mi cunoaşteţi echipamentul!") de antologie... reverenţa e completă. Nu ştiu dacă autorii (Gustave de Keervern, Benoit Delepine, scenarişti, regizori, interpreţi) au pornit din capul locului să-i aducă un omagiu finlandezului (vezi planurile lungi, umorul sec, lumea alb-negru), cert e că au reuşit cu brio... and then some. Nu ştiu dacă am rîs mai tare din pricina subiectului (doi loseri ajung în scaune pe rotile din pricina unei combine defecte şi pornesc spre Finlanda pentru a cere daune firmei producătoare), din pricina mutrelor eroilor (Gustave e născut să-l joace pe Berurier, iar Benoit pare fratele mai zglobiu al lui David Lynch), din pricina poveştii aiuritoare a moşuleţului cu injecţia ("Bwana, Bwana!") sau din pricina hitului din bar (şi a capului de elan de pe perete!), cert e că am rîs cu lacrimi. Viva Albert Libertad !!!


- Kontroll

Prima oară cînd un film a explodat pur şi simplu în mine s-a întîmplat acum 20 de ani cînd am văzut Scarface. Ultima oară s-a întîmplat acum doi ani, cînd am văzut Cidade de Deus. Rectific. S-a întîmplat la început de iunie, cînd am văzut Kontroll, film unguresc de Nimrod Antal (născut şi şcolit la americani), combinaţie savantă de Subway şi Kafka, o parabolă năucitoare care are drept decor lumea (mai degrabă underworld-ul) controlorilor de metrou din Budapesta şi a cărui concepţie grafică cel puţin îndrăzneaţă e întrecută doar de umorul negru, pesimismul fantasmagoric şi concluzia pe cît de ambiguă, pe atît de inteligentă. Where is my mind, indeed...

PS Dacă ungurii mai fac aşa filme, mă bate gîndul să emigrez.