Berlin 2010 - Dubla doi

Vineri, 12 februarie 2010.

Sau, mai bine zis, o zi până la D-Day, prilej perfect pentru a contoriza (pe scurt, promit!) ce e musai de văzut prin selecţia oficială. Nu de alta, dar o săptămână trece al naibii de repede şi dacă vrei să pari un specialist al secţiunilor Panorama sau Forum, trebuie să sacrifici party-uri, masa de prânz (care se poate întinde până-n noapte) şi alte mici plăceri fără de care Berlinul n-ar mai fi Berlin... După cum intuiţi, probabil, nu-s pregătită pentru un asemenea sacrificiu. Aşa că voi încerca să-mpart şi capra, şi varza (eventual călită şi-acompaniată de-un wurst).

Prin urmare, nu prea concep să plec de la Berlin fără a bifa următoarele...

Greenberg, noul Noah Baumbach, pornit de la o idee a soţiei sale (Jennifer Jason Leigh, co-protagonistă a filmului), cu un Ben Stiller într-un rol mai degrabă dramatic decât comic şi care reia, oarecum, tema alienării şi a lipsei de comunicare enunţată în The Squid and the Whale;

Submarino, al "dogmistului" Thomas Vinterberg (sunt unul dintre puţinii oameni căruia i-a plăcut Dear Wendy - să nu daţi! - consider, aşadar, că am o datorie morală faţă de orice nou film al domnului cu pricina);

Jud Süß - Film ohne Gewissen / Jew Suss - Rise and Fall, al lui Oskar Roehler, aflat pentru a treia oară în competiţia berlineză (la anterioara participare, cu Elementarteilchen / Particulele elementare, Moritz Bleibtreu a primit Ursul de Argint pentru interpretare masculină). Apropo de Bleibtreu, mă întreb cum va fi primit rolul său din Jew Suss, adică Joseph Goebbels... Nu de alta, dar calcă pe urmele delicios de alunecoase ale lui Sylvester Groth, Goebbels-ul tarantinesc. Filmul lui Roehler "atacă" un subiect delicat pentru istoria cinematografiei germane - filmul omonim de propagandă făcut de Veit Harlan în 1940, un veritabil manifest anti-semitic (evreii au nasul mare şi coroiat, sunt materialişti, imorali, şireţi, de neîncredere şi urâţi). Pe undeva, presimt că se înrudeşte cu Der Stolz der Nation...;

Howl, al co-scenariştilor şi regizorilor Rob Epstein şi Jeffrey Friedman, despre poemul omonim scris de Allen Ginsberg (James Franco, reînviat, în fine, după anii irosiţi în trena băiatului-păianjen) în 1955 şi primit, în epocă, cu un proces de toată frumuseţea, sub acuzaţia de "răspândire de materiale obscene";

Please Give, al lui Nicole Holofcener, colegă de generaţie cu Tarantino, cu actriţa emblematică a filmului independent / underground optzecist american (Catherine Keener), în rolul principal;

The Killer Inside Me, "grozăvia" lui Michael Winterbottom, acest Woody Allen al Marii Britanii (filmul şi anul). Cei care l-au văzut (la Sundance) se-mpart în două categorii: cei atât de oripilaţi de violenţa de pe ecran încât au ieşit din sală, şi cei atât de oripilaţi de violenţa de pe ecran încât au rămas până la sfârşit, curioşi să vadă ce se mai întâmplă.

San qiang pai an jing qi / A Woman, a Gun and a Noodle Shop, remake-ul lui Zhang Yimou la neo noir-ul fraţilor Coen, Blood Simple. În caietul de presă al filmului, Zhang declară "Ador filmele fraţilor Coen. Acum vreo 20 de ani, la un festival de film, le-am văzut debutul în regie, Blood Simple. Am fost foarte impresionat. Continui să mă gândesc la filmul ăla, deşi nu l-am revăzut niciodată de-atunci."

The Kids Are All Right (regia şi scenariul: Lisa Cholodenko), despre care sper să fie mai mult decât un simplu mod de-a avea niscai vedete (Julianne Moore, Mark Ruffalo, Annette Bening) pe covorul roşu... Nu de alta, dar plotul - băiatul cuplului Moore-Bening, conceput prin inseminare artificială, vrea să-şi cunoască tatăl - sună, entertainment wise, extrem de promiţător;

în fine, Mammuth, al belgienilor Benoit Delepine şi Gustave (de) Kervern, în care, alături de "vedetele" Gérard Depardieu şi Isabelle Adjani, apar obişnuiţii Yolande Moreau, Bouli Lanners şi Benoît Poelvoorde, şi de la care mă aştept, în cuvintele nemuritoare ale lui MJ, "to rock my world" (ce vreţi, sunt sub imperiul proaspăt-văzutelor Avida şi Louise-Michel, suprarealistele şi superstilizatele lor capodopere anterioare, asta ca să nu mai zic de debutul-omagiu kaurismakian Aaltra).

Şi cam atât, nu de alta, dar happy hour-ul berlinez trebuie tratat cu respectul cuvenit...


Sâmbătă, 13 februarie 2010.

După cum scriam în postul anterior, am avut inspiraţia (şi norocul) să bifez deja filmele româneşti, astfel încât, parţial, de ele "am scăpat". Spun parţial pentru că, în ciuda pornirii iniţiale de a-mi exprima acum opinia apropo de filmul din competiţie, Eu când vreau să fluier, fluier, mi s-a atras atenţia că, de la vizionarea din vară, filmul a fost remontat şi că, în consecinţă, nu prea mai e acelaşi... Cum acea versiune nu prea mi-a plăcut, întru o conştiinţă pe deplin curată, mă simt nevoită să adaug la lista de mai sus una bucată Eu când vreau să fluier, fluier, debutul regizoral al lui Florin Şerban, produs de fraţii Daniel şi Cătălin Mitulescu (cel din urmă a co-scris scenariul dimpreună cu Şerban). Şi gata, fără alte concesii!

Aşadar, prezenţa românească ("the hottest nation on the international fest circuit", Variety dixit), la Berlinală... Pe lângă Dragoş Bucur, selectat în programul Shooting Stars, România are un lung-metraj în Forum, debutul lui Constantin Popescu, Portretul luptătorului la tinereţe, şi două scurte în Berlinale Shorts, Colivia, al lui Adrian Sitaru şi Derby, al lui Paul Negoescu. S-o luăm invers...

În lipsa unui eventual debut în lung-metraj, Derby, "noul" Paul Negoescu (un obişnuit al Berlinalei, prezent aproape în fiecare an), se încadrează perfect, la fel ca anterioarele sale filmuleţe, în curentul minimalist. Un slice of life (deşi, în cazul de faţă, mai corect ar fi "slice of evening") atent executat, bine jucat de soţii Bogdan şi Clara Vodă, plus tinerii Maria Mitu şi Nicolas Teodorescu, şi mai amuzant / coerent decât Renovare sau Târziu, Derby nu atinge, totuşi, eleganţa şi profunzimea debutului Examen (unul dintre cele mai bune scurt-metraje româneşti post 2000). Nu-i nimic, poate următorul...

Celălalt film românesc din competiţia de shorts, Colivia, îi aparţine lui Adrian Sitaru şi (re)confirmă ceea ce am simţit (şi eu) post Valuri şi Pescuit sportiv: Adrian este unul dintre cei mai talentaţi regizori români ai momentului şi "un veritabil umanist" (caracterizarea îmi aparţine) - spre deosebire de colegii de generaţie, mai degrabă sardonici şi condescendenţi apropo de propriile lor personaje, Sitaru îşi iubeşte în mod vizibil protagoniştii. În plus, e capabil să jongleze, uneori în cadrul aceluiaşi (sic!) cadru, cu umorul şi drama, obţinând emoţii irezistibile, în parte, meritul fiind şi al actorilor - în cazul aici în discuţie, Clara Vodă (din nou), împreună cu fiul Vlad şi, mai ales, un Adrian Titieni bigger than life, şi la propriu, şi la figurat. Singurul regret apropo de Colivia şi selecţia la Berlin constă în faptul că, astfel, short-ul său pereche şi ceva mai light, Lord (Sergiu Costache, "descoperirea" din Valuri, pare decis să devină primul character actor veritabil al României), a rămas pe dinafară.

În fine, last but not least, în secţiunea Forum (după cum ziceam) avem debutul în lung-metraj al lui Constantin Popescu, Portretul luptătorului la tinereţe, partea întâi (grupul Ion Gavrilă Ogoranu) a trilogiei "luptei de rezistenţă împotriva comunismului" - se pregătesc poveştile Elisabetei Rizea şi-a fraţilor Arnăuţoiu. Chiar scos din contextul ambiţiosului triptic (în fond, o premieră pentru cinema-ul românesc), filmul reprezintă un tur de forţă incredibil, atât pentru echipă (filmările au avut loc în întregime on location, în munţi, de-a lungul celor patru anotimpuri calendaristice) cât şi pentru distribuţia impresionantă, condusă remarcabil de la centru de Constantin Diţă (aproape de nerecunoscut). Fără doar şi poate, mulţi vor remarca asemănarea de stil şi atmosferă (absolut întâmplătoare, cele două filme fiind realizate concomitent) cu Che: Part Two, proiectul de suflet al partenerilor de circumstanţă Steven Soderbergh şi Benicio del Toro. Da, şi Portretul... pune accent pe latura mai puţin glamour a noţiunii de "răzvrătit" - în cele mai multe dintre secvenţe, tinerii rebeli sunt surprinşi în ipostaze statice, de-un banal cotidian, sparte, din când în când, de scene de acţiune de-o violenţă fără menajamente. Da, şi Portretul... mizează pe un montaj repetitiv, dar a cărui redundanţă, atenţie, nu plictiseşte ci, din contră: te implică total în poveste şi te face să simţi întreaga povară cărată în spate de nişte tineri care ar fi trebuit să se bucure de un destin mai bun. Şi legătura dintre cele două merge mai departe, chiar. Pentru că da, în fine, şi Portretul... reprezintă (alături de viitoarele părţi 2 şi 3 ale trilogiei) un proiect de suflet... "Cred că e timpul să ne confruntăm trecutul, să încercăm să spunem totul exact aşa cum a fost, fie că ne place, sau nu, fie că suntem, sau nu, de acord. [...] Şi, nu în ultimul rând, cred că, unora dintre acei oameni le datorăm un pic de recunoştinţă pentru faptele lor pline de demnitate. E atât de simplu cum sună." (Constantin Popescu)