Păi... da. Ediţia aniversară 60. Unde cele mai bune filme au fost Avatar, Shutter Island şi Magnolia. Nu râde, citeşte-nainte.
Mă rog, Avatar l-am bifat din decembrie 2009, dar cum Anca l-a prins la IMAX-ul berlinez şi l-a declarat fabulos m-am gândit s-o citez. Shutter Island l-am văzut abia la Bucureşti, dar l-am adorat - iară premiera mondială la Berlin s-a petrecut. În ceea ce priveşte Magnolia... în fiecare an ne-am obişnuit să revedem un clasic, pe ecran mare, dacă se poate restaurat. Capodopera lui PTA a rulat cred în exact aceeaşi copie care a câştigat Ursul de Aur acum fix zece ani - dar zgârieturile şi petele (şi ora inumană - zece seara pentru un film de trei ore!) sunt singurele reproşuri...
Ca de obicei în ultimii ani, nu există festival care se respectă fără români. Aşa se face că am avut în competiţie debutul lui Florin Şerban, Eu când vreau să fluier, fluier (prilej de nenumărate - rimează cu nesărate - parafraze), care a plecat acasă cu doi urşi în sacoşă; în Forum debutul lui Constantin Popescu, Portretul luptătorului la tinereţe; în Berlinale Shorts un nou scurt de Adrian Sitaru, Colivia, şi un nou scurt de Paul Negoescu, Derby; în fine, în Shooting Stars pe Dragoş Bucur în carne şi oase. Cum toate au fost bifate anterior Berlinalei, ne-am putut concentra pe ce ştim mai bine - de unde antologicul schimb de replici "Cum îţi pare selecţia?" - "Selecţia?!? Cui îi pasă, doar n-am venit la Berlin să văd filme!", care, binecuvântată fie berea nefiltrată, habar n-am între cine şi cine a avut loc.
Ei, dar dincolo de "canguri", adică barul australian cu o ofertă extrem de generoasă de cocktailuri şi scrumiere; dincolo de Casa cu 100 de beri, crâşma tradiţională care şi-a făcut şi anul ăsta datoria; dincolo de apartamentul din Schoneberg, dotat cu un binevenit sistem audio (am descoperit şi un dvd player, dar în ultima zi); dincolo de prosseco-ul frapat care a curs în valuri, în compania domnilor Chirilov, Dumbravă, Baumann sau Weissberg; dincolo de cel mai primitor magazin de muzică din oraş, de unde am plecat cu braţele pline de Cocteau Twins, Midlake, Animal Collective; dincolo de ambiţia Codruţei de a recenza pentru LiterNet în timp real, ceea ce se bătea cap în cap cu happy hour-ul; dincolo de crâşma-cult Roses din Kreuzberg, doar puţin mai înghesuită decât party-ul românesc; şi dincolo de concertul sold-out Vampire Weekend, la care-am ajuns fără bilet şi de la care am plecat înainte de final (culmea burgheziei!)... trebuie să mărturisesc că, asta e, la Berlin am văzut şi filme. Iată deci câteva considerente scurte şi aleatorii, pe principiul Eu când vreau să Fulger, Fulger:)
Greenberg e un L.A. indie semnat Noah Baumbach, cu un Ben Stiller at his neurotic worst. Mult mai interesantă e partenera lui, Greta Gerwig - veţi mai auzi de ea, de Stiller aţi auzit suficient.
Submarino e o dramă daneză deprimantă şi telefonată, cu care Thomas Vinterberg încearcă să mai şteargă impresia deplorabilă lăsată de ultimele opusuri. Nu reuşeşte.
A Somewhat Gentle Man e o comedie neagră şi norvegiană, un mix de Kaurismaki, Kusturica şi Kaurismaki, în care Stellan Skarsgard compune splendid un personaj cumva în contratimp, cumva sincron.
Gentlemen Broncos e o nouă drăcie a junelui cu Napoleon Dynamite şi Nacho Libre - dacă alea vi s-au părut cretine staţi să-l vedeţi pe ăsta. Jemaine Clement, din Flight of the Conchords, iese neşifonat, culmea.
A Woman, a Gun and a Noodle Shop este un remake chinezesc după Blood Simple al fraţilor Coen. Zhang Yimou păstrează datele esenţiale, adaugă niscai culori, coregrafie, comedie şi obţine un soi de exerciţiu, parte burlesc, parte inutil.
Der rauber e povestea adevărată a unui nene (poliţaiul din Revanche) care alerga la maraton şi apoi jefuia bănci - sau invers. Prima oră e plictisitoare, a doua (când individul e hăituit de polizei) te ţine cu sufletul la gură, în caz că n-ai plecat din sală.
Winter's Bone e un redneck indie, proaspăt premiat la Sundance, care-şi tratează personajele (marginea societăţii e un eufemism) de parc-ar fi din Shakespeare. Nu sunt, nu-s nici departe.
The Kids are Allright e un G&L indie - Annette Bening (haideţi cu Oscarul ăla, ce dracu') şi Julianne Moore au doi copii cu acelaşi donator anonim. Enter Mark Ruffalo şi (aproape) totul se dă peste cap, spre amuzamentul nostru.
L'illusionniste este o nouă bijuterie semnată Sylvain Chomet, de data asta inspirată de un scenariu scris de Jacques Tati. Un omagiu cu alură de capodoperă - într-una din scene, Tati personajul animat intră într-o sală de cinema unde se proiectează Mon oncle. Pe ecran Tati lui-même este terorizat de casa modernă şi păcătoasă - ambele personaje se sperie şi ies în exact acelaşi timp, unul din cadru, celălalt din sala de cinema...
Beautiful Darling este un documentar despre Candy Darling, una dintre muzele lui Warhol. Trist şi percutant - evident, John Waters nu lipseşte la apel.
The Killer Inside Me este un noir indie - al nimeni-nu-mai-ţine-minte-câtelea film al britanicului Michael Winterbottom, bazat pe un roman de Jim Thompson. Atmosferic şi inegal, TKIM a venit la pachet cu avertismente - că-i violent, că-i pe dincolo. Îi transmit cucoanei care m-a călcat zbătându-se să iasă din sală că am mai văzut şi altele. Psihopaţi ca cel jucat de Casey Affleck mai rar, recunosc.
În fine, Mammuth, de care aminteam luna trecută, noul road-movie al domnilor Benoit Delepine şi Gustave (de) Kervern, este, până la urmă, motivul pentru care am efectuat deplasarea în (cândva) oraşul adoptiv al lui Nick Cave. Dincolo de faptul că-l iubesc necondiţionat (oraşul), pot spune că deplasarea a meritat cu prisosinţă. And when it rains, it pours.