După o zi în care filmele văzute au fost şi nu prea de talia unui festival, căci Berlinul e renumit pentru selecţia relativ mediocră pe care o propune an de an (schimbul de replici cel mai des auzit zilele astea e "Selecţia mi se pare mai bună ca cea de anul trecut..." "Da, dar anul trecut a fost jale".), mijlocul săptămânii a venit cu o foarte necesară schimbare de aer. Adică un film bunicel, venit via Sundance - The Kids Are All Right - şi prezentat out of competition, plus prima dintre cele două capodopere văzute până acum la Berlin 2010, L'illusionniste / The Illusionist...
The Kids Are All Right e film cu mesaj - familiile gay sunt mai mult decât apte să crească copii - dar regizoarea Lisa Cholodenko are grijă să nu apese prea tare pedala militantismului şi evită un potenţial film de propagandă. Povestea e simplă, dar nu simplistă - cei doi copii adolescenţi ai cuplului Nic (Annette Bening) şi Jules (Julianne Moore) vor să-şi cunoască tatăl biologic (amândoi au "rezultat", la interval de câţiva ani, din acelaşi donator), dorinţă pe care şi-o îndeplinesc rapid, fără să le ceară părerea mamelor care, dintr-o dată, se trezesc confruntate cu cel mai hetero şi mai şarmant zâmbet imaginabil, al cărui posesor, Paul (Marc Ruffalo), pare decis, la nivelul subconştientului cel puţin, să preia îndatoririle de cap al familiei... Dacă cineva mai avea senzaţia că o relaţie gay e un subiect tabu, ce trebuie tratat cu mănuşi (mă refer, evident, la cinema-ul mainstream) pentru a nu-i ofensa pe pudici şi pe tradiţionalişti, atunci filmul Lisei are toate şansele să şteargă această impresie. Prin urmare, aceiaşi pudici şi tradiţionalişti, trebuie să se pregătească pentru şocul vieţii lor... Cuplurile gay nu diferă cu nimic de cele hetero (ba, pe alocuri, sunt chiar mai rutinate, sursă necontenită de conflicte şi frustrări). Nici în felul în care-şi împart treburile casnice (una aduce bani în casă - posibilitatea unui Oscar pentru Annette Bening, îndelung amânat, se prefigurează, din nou, la orizont -, cealaltă are grijă de copii), nici în maniera în care aleg să rezolve eventualele drame de familie (plânsete, nervi, remuşcare, revoltă, iertare, etc.). Iar dacă, de exemplu, La cage aux folles / Colivia cu nebune încerca să facă acelaşi lucru printr-un influx exagerat de candoare comică, The Kids Are All Right alege calea sincerităţii despuiate de îngroşări şi / sau eventuale dulcegării. Lucrurile trebuie luate exact aşa cum sunt. Punct.
L'illusionniste / The Illusionist este cel de-al doilea lung-metraj al animatorului Sylvain Chomet, şi are rolul de a confirma că, la nivel de imaginaţie şi originalitate, cel puţin, corespondentul francez al britanicului Nick Park (tăticul lui Wallace şi-al lui Gromit) stă bine. Deşi stilul de animaţie al lui Chomet e departe de a fi fidel realităţii (stilizările abundă într-un amestec de post-impresionism, în special Toulouse Lautrec, şi fauvism via Matisse) şi deşi dialogurile sunt, practic, inexistente (unul din protagonişti mormăie în Scottish Gaelic, în timp ce celălalt reduce totul la "oui", "non", "merci"), preţ de 90 de minute te simţi transportat, fizic şi mental, la finele anilor '50, unde ai parte de o inubliabilă călătorie printr-o Europă în plină transformare, în care vaudeville-ul e înlocuit de rock n'roll şi-n care inadaptaţii au de ales între sinucidere şi sticlă. Sala cinema-ului Urania a fost arhiplină, spectatorii fiind de trei feluri - cei veniţi pur şi simplu, pentru că e festival (i-am văzut dormind în faţa casei de bilete, pentru a fi primii la ora deschiderii - aştept să văd aşa ceva şi în România, eventual înainte de calendele greceşti), cei amorezaţi de Chomet datorită atât short-ului La vieille dame et le pigeons cât şi primului "lung", Les triplettes de Belleville şi, în fine, cei pe vecie fideli geniului numit Jacques Tati, atât autor al scenariului The Illusionist (scris acum vreo 40 de ani şi rămas neprodus), cât şi protagonist, într-o versiune animată şi botezată Tatischeff, conform numelui din buletin al comicului. Dacă la prima vedere povestea pare banală (un bătrân magician se trezeşte, peste noapte, responsabil cu educaţia unei adolescente naive), setul de circumstanţe în care a fost scrisă e oricum, numai banal nu. Chomet a ajuns la scenariu graţie regretatei Sophie Tatischeff, fiica artistului, şi l-a transformat într-un omagiu postum (Sophie a murit înainte de terminarea filmărilor) adus relaţiei părinte-copil... Şi a nimerit-o, numai că parţial. Aparent, Tati a mai avut o fiică, părăsită imediat după naştere, gest pe care, din remuşcare sau ba, a încercat să-l compenseze cu acest scenariu-declaraţie de dragoste. Şi totuşi... Indiferent de intenţia lui Tati şi de eventuala scăpare "de mesaj" a lui Chomet, arta-i artă şi filmul e, pur şi simplu, o bijuterie.
Dacă tot m-am gândit cu o zi înainte cât de mult contează intenţia unui artist şi cât sunt de importante circumstanţele în care capătă contur o operă de artă, neamţul Oskar Roehler a venit cu un ultim argument, menit să-l trezească la realitate chiar şi pe cel mai mare avocat al principiului "arta şi politica sunt lucruri diferite", şi să-i facă pe cei de la institutul Eli Wiesel să-şi reconsidere priorităţile. Jud Süss - Film ohne Gewissen / Jew Süss - The Rise and Fall reprezintă o mostră neîndemânatică de propagandă (ascunsă undeva, sub nenumărate palme aduse realităţii istorice, se găseşte o intenţie cît se poate de lăudabilă de a oferi closure unor drame ale trecutului), întâmpinată cu huiduieli bine-meritate deşi cam prost orientate. În ce mă priveşte, vina cea mare a filmului (selectat în competiţie pentru că e nemţesc şi în speranţa unui premiu de interpretare pentru Moritz Bleibtreu - pe post de Goebbels ilar de caricatural) nu constă în tentativa penibilă de a scoate basma curată nişte actori care au colaborat cu regimul nazist oferind lumii infamul Jud Süss (pentru împrospătarea memoriei apropo de subiect, vedeţi dubla doi), ci în aceea că e incredibil de stângaci executat. E prost jucat (cei care i-au reproşat lui Nae Caranfil tuşele groase ale lui Vizante şi Niculescu ar trebui să-şi reconsidere afirmaţiile), e prost scris (unele dialoguri sunt de-un penibil total, dar poate fi şi vina traducerii, de-a dreptul minimaliste), e prost montat (abundă scene lipsite de relevanţă), etc., etc., etc. Numitorul comun e, deci, prost.
