Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul de film Berlin, 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Berlin 2010 - Dubla şapte


februarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Vineri, 19 februarie 2010.

Sau, după cum a spus Andrei, "ziua cu filmele pentru care am venit la Berlin". Eh... Dacă e aşa cum spune el, atunci mi-aş cam vrea jumătate din bani înapoi. Nu de alta, dar The Killer Inside Me, aportul pe 2010 al lui Michael Winterbottom la bunul mers al cinematografiei mondiale - nu vreau să fiu ironică, dar pentru fiecare A Cock and Bull Story delicios a făcut un Code 46 caraghios iar singurul lui film cu adevărat bun rămâne lejer supraevaluatul 24 Hour Party People - e departe de a fi vreo mostră de cinema memorabil şi m-a dezumflat destul de tare (cu fluieratul s-au ocupat alţii). În primul rând, bârfele apropo de violenţa grafică cu care se "mândreşte" filmul s-au dovedit a fi oarecum false. Da, există două scene dure care comportă lovirea repetată, în faţă şi în stomac, a două femei - dar să fim serioşi, de-a lungul istoriei cinema-ului au existat momente de o violenţă neînchipuit mai mare (cam tot ce înseamnă giallo, de exemplu). De ce sunt astea mai cu moţ? Pentru că victimele sunt femei şi pentru că violenţa nu-i stilizată à la Argento? Mi se pare o ipocrizie dictată de un soi de discriminare pozitivă, şi nimic mai mult. Dar... dacă argumentul era că-s complet inutile în economia filmului (un ajutor de şerif o ia razna în anii '50 şi-ncepe să omoare oameni, iniţial pentru bani şi apoi pentru a şterge urmele primelor crime) şi că distonează grav cu tonul / ritmul / construcţia / abordarea restului scenelor, atunci situaţia era cu totul alta. Pentru că niciun alt cadru al filmului nu cere şi nu te pregăteşte pentru o violenţă atât de grafică. Pentru că scenele de sex la limita pornografiei sado-maso şi discuţiile care nu duc nicăieri creează burţi inutile şi lasă senzaţia de inconsecvenţă şi naraţiune stângaci fracturată. Pentru că filmul comportă unul dintre cele mai iritante voice-over-uri din istoria recentă - Casey Affleck, fratele mai mic şi mai talentat al lui Ben, reuşeşte un portret fascinant al nebuniei cu alură de normalitate, dar are, în continuare, vocea spartă a unui adolescent. În fine, pentru că întreaga alură pulp împrumutată (fără doar şi poate) din romanul lui Jim Thompson te distanţează pe tine, spectatorul, de cele ce se petrec pe ecran şi te lasă nedumerit. Care e scopul? Să fii oripilat de protagonist? Să empatizezi cu victimele? Să priveşti totul cu răceală, ca la o lecţie de anatomie a patologicului? "Confuz" e un cuvânt prea blând pentru a descrie întreaga întreprindere...

Aparent (doar aparent) confuz e şi ultimul film din competiţie văzut la această Berlinală, Mammuth-ul duo-ului Benoît Delépine şi Gustave (de) Kervern. Dar între filmul lui Winterbottom şi cel al belgienilor diferenţa e ca de la cer la pământ. E drept, filmul e încărcat, high concept, aproape, şi reprezintă o evidentă schimbare de ton care va lovi aprig în cei ce se-aşteptă la acelaşi dolce far niente din anterioarele opusuri made in Belgique. Pe de altă parte, Mammuth nu iese din tradiţia impusă de la debutul Aaltra (ca o schimbare de ton, atât Avida cât şi Louise-Michel au fost ornate cu elemente de thriller şi comedie neagră), fiind tot un road movie. Povestea e (tot doar în aparenţă), simplă - un individ cam slow (Gérard Depardieu, într-o formă incredibilă) iese la pensie şi, pentru a-şi putea primi retribuţia cuvenită pleacă, împins de la spate de nevastă, călare pe motocicletă, întru colectarea de adeverinţe apropo de diversele activităţi prestate de-a lungul vieţii. De asemenea, la fel ca anterioarele colege de filmografie, Mammuth combină această naraţiune simplă, vecină cu minimalismul, cu diferite momente suprarealiste, cu personaje ce par aduse direct de la circ / spitalul de nebuni şi cu momente de umor ce îmbină absurdul cu slapstick-ul. Aşadar, de-a lungul celor 90 de minute, am avut parte de o nepoată care face opere de artă din păpuşi dezmembrate; de un şef de companie care primeşte sex oral de la o secretară imaginară; de un teoretician al găsitului de monezi în nisip; de o nevastă pusă pe răzbunare fără să ştie unde se află subiectul vendettei cu pricina; de o scenă antologică în care, după ce încearcă să se satisfacă reciproc, eroul şi vărul său, trecuţi binişor de 60 de primăveri, îşi dau seama că o despărţire de 45 de ani îşi spune, totuşi, cuvântul şi, în fine, o fantomă cu rol de conştiinţă, "jucată" de Isabelle Adjani. Vi se pare prea mult? Cu excepţia celor 2-3 indivizi care-au ieşit din sală (probabil că nu ştiau cu ce se mănâncă cinema-ul belgienilor) tuturor celorlalţi ni s-a părut chiar prea puţin.


Sâmbătă, 20 februarie 2010.

Din tot ce am văzut la această ediţie, Gérard Depardieu îmi părea câştigătorul fără drept de apel al premiului de interpretare masculină. Dar de la după-amiaza zilei de vineri încoace, s-au întâmplat multe. Am băut cocteiluri şi mult prosecco împreună cu Andrei, Anca, Mihai şi Jay; am fost la concertul Vampire Weekend (o gaură de 80 de euro în portofel, dar măcar m-am lămurit definitiv că băieţii ăştia, simpatici, ce-i drept, cântă cam aceeaşi piesă); am mâncat turcisme stropite cu şi mai mult prosecco; am dormit doar 4 ore; am devalizat duty free-ul; şi, în fine, am sosit la Bucureşti într-un avion plin de critici şi jurnalişti de cinema (dacă pica, ştiu cel puţin vreo trei regizori care ar fi dat petrecere). Prin urmare, la ora la care scriu aceste rânduri e evident că Depardieu nu e printre premiaţi...

Dar sunt alţii, al căror numitor comun constă în faptul că (exceptând Eu când vreau să fluier, fluier), provin din filme pe care nu le-am văzut şi regret (cum e cazul filmului rusesc), sau pe care am ales să nu le văd (cum e cazul filmului japonez sau al celui turcesc).

Premiile Festivalului de la Berlin, 2010
Ursul de Aur
Sageata Bal / Honey (regia Semih Kaplanoglu)

Marele premiu al juriului
Sageata Eu când vreau să fluier, fluier / If I Want To Whistle, I Whistle (regia Florin Şerban)


Cel mai bun regizor
Sageata Roman Polanski - The Ghost Writer


Cea mai bună actriţă
Sageata Shinobu Terajima - Kyatapirâ / Caterpillar (regia Kôji Wakamatsu)


Cel mai bun actor (ex aequo)
Sageata Grigori Dobrygin şi Sergei Puskepalis - Kak ya provel etim letom / How I Ended This Summer (regia Alexei Popogrebsky)

Sageata Contribuţie artistică deosebită
Pavel Kostomarov - director de imagine la Kak ya provel etim letom / How I Ended This Summer

Sageata Cel mai bun scenariu
Wang Quan'an şi Na Jin - Tuan Yuan (regia Wang Quan'an)


Sageata Premiul Alfred Bauer
Eu când vreau să fluier, fluier / If I Want To Whistle, I Whistle

Concluzii? Unu la mână, eclecticul Berlin, face, uneori, rabat de la regula cu "premiem numai filme de artă" şi direcţionează totuşi un ursuleţ de argint către un film "de public", dar numai dacă regizorul (un gigant, cu sau fără cazier) cu pricina e arestat la domiciliu. Doi la mână, filmul românesc ia premiu. Indiferent. Aşadar, după o săptămână de parafraze care mai de care mai inventive, una se impune categoric - Eu când vreau să fluier, fluier. Ştiţi cum zic.:)



 Toate articolele despre Festivalul de film Berlin, 2010


0 comentarii

Spacer Spacer