Cealaltă călătorie la Tokyo - Lost in Translation

Între modă şi publicitate, între poveste de iubire şi poveste de prietenie, între imperiul simţurilor şi cel al semnelor, filmul Sophiei Coppola stă la mijloc, într-o infinitezimală măsură, exact măsura din care se naşte emoţia fugitivă, tăioasă şi lacrimală...

Unul dintre resorturile filmului ţine tocmai de faptul de a se pierde în traducere, şi, în sens mai larg, în dificultatea de a schimba sentimente, vorbe, senzaţii, de a spune lucrurilor pe nume, şi bineînţeles de a se face înţeles...

Lost in Translation este traducerea imposibilă a unui sentiment între doi străini. Cele două personaje ale filmului sunt dacă nu doi oameni pierduţi, cel puţin profund decalaţi într-o lume ale cărei coduri şi moduri de viaţă nu le stăpînesc. Pe de o parte, Bob Harris, star de cinema în declin, acceptă pentru creatorii japonezi ai unei publicităţi la whisky să joace un arhetip american care îi displace. Pe de altă parte, Charlotte aşteaptă trecerea timpului în timp ce soţul ei se agită pe platourile fotografice ale oraşului. În fine, un al treilea "personaj" al acestei poveşti este imensul hotel de lux Hyatt Park care domină capitala japoneză. Afară tornada urbană, înăuntru o oază de linişte.

În acest spaţiu simultan agreabil veluros şi straniu impersonal, Bob Harris realizează foarte repede că se înşeală: ar trebui să se întoarcă la familie, să joace teatru sau să caute un rol într-un film. Terorizat de rolul de tată şi de soţ iresponsabil el cochetează cu depresia. Insomnia, lipsa de comunicare îl închid în închisoarea aurită a hotelului de lux.

Charlotte trăieşte o situaţie similară. Douăzeci de ani, senzuală, absolventă de filozofie, este foarte confuză în privinţa viitorului. În scurta sa călătorie la Kyoto, pe culoarele sau în barurile hotelului şi ale oraşului, ea se caută pe sine. Japonia alunecă peste ea. Este o suprafaţă peste care pluteşte, încercînd să înţeleagă fără însă a se întreba cu adevărat. Se lăsa pătrunsă de la distanţă, din poziţia de post-adolescentă americană, ecou al definiţiilor lui Dostoiewski sau Gombrowicz, precum o întreagă generaţie de japonezi cu care intră în contact. Evanescentă, ea este imaginea universului modei chic japoneze pe care Coppola o adoptă pentru a-i defini stilul.

Alături de Charlotte, Bob va schiţa pe culoarele, în ascensorul, în piscina sau în barurile hotelului o relaţie care nu este nici o poveste de dragoste, nici una de sex, şi nici măcar schiţa unei prietenii clasice. Doar o întîlnire la limita flirtului în care ambii parteneri ştiu că nu există viitor. Aceasta bizară Japonie va fi cea care îi va uni, totuşi, în doar cîteva zile, în care îşi vor murmura lent, tăcut, cuvinte imposibil de tradus, despre o emoţie sau un vag sentiment pe care nu îl vor putea trăi dincolo de acest spaţiu al fericirii, insular şi rapid... Melancolici şi incapabili de a acţiona, cei doi învăţă să se cunoască şi să se iubească.

Sofia Coppola accentuează de multe ori în spirit ironic şi spiritual diferenţa culturală între civilizaţia occidentală şi o lume precum cea niponă, prin lungi cadre ale oraşului Tokyo splendid filmate. Cadre care măresc uimirea în faţa unui ocean de lumini fără referinţe şi se joacă în mod abil cu tema dublului....

În fapt pierderea de sine este ca o dedublare a identităţii: imaginea protagoniştilor este mereu reflectată într-o oglindă ori într-un obiect care ne trimite din nou la ideea de dublu. O alegere foarte inteligentă a regizoarei este aceea de a arată natura empatică a raportului între cei doi, care nu alunecă în raportul fizic şi se consumă într-o afectuoasă şi introspectivă redescoperire de sine.

Servit de o coloană sonoră superbă, acest film foarte nocturn este lucrat în mici tuşe impresioniste, pe rînd comice sau romantice. Statura impozantă a lui Bill Murray îi domină pe autohtonii asupra cărora aruncă o privire simultan obosită şi înfricoşată. În tăcerile sale, în ceea ce nu spune, Murray este magistral şi tulburător.

Personajul Tokyo este un compendiu de hyper-modernitate absolută. Ca o plasă de fundal care va sfîrşi prin a prinde în ea ca într-o capcană păianjenii care o ţes... Luminile, oamenii, umbrelele, zgîrie norii, ecranele uriaşe, barurile în care urlă motoare în faţa unei mase de oameni cu degetul arătînd spre cer şi care nu văd pe unde merg, pe un pămînt care nu mai e unul, care în fiecare clipă tinde să îşi ia zborul, într-o lume în care totul e banal heteroclit, deci fascinant...

O lume de suprafeţe în care fantasmele şi ficţiunea s-au tradus în realitate. În acest univers de ultra-ficţiune, lumea este o adunare de semne din care este aproape inutil să încerci să înţelegi ceva... Pentru cei doi această călătorie este traducerea singurătăţii, una care se sparge în bucăţi, chiar dacă împărţită la doi...

Lumina şi montajul sunt apropiate unui spot publicitar pentru Kenzo, păstrînd totuşi trăsături intrinsece povestirii. Un veritabil cut up de imagini se confundă cu forma parcelară a amintirilor. Simţul decupajului şi al montajului care fragmentează momentele de rătăcire ale Charlottei sau cele în care se plictiseşte şi meditează singură în cameră de hotel, captează profunda sensibilitate a acestei senzaţii de rătăcire...

Legănaţi de muzica celor de la Air, regăsim în acest film atmosfera plină de subînţelesuri din primul film al Sophiei, o atmosferă a jumătăţilor de măsură, fără mult dialog, nici contacte corporale, în care efectul catharsis funcţionează deplin. Totul e bine întins şi chic, de un bizar simpatic. Un film care l-ar fi făcut fericit pe Roland Barthes în Imperiul Semnelor, o lume în care senzaţii, semne şi priviri (în celebrarea semiologiei pathosului) fac din această peliculă o capodoperă de bun gust şi de eleganţă.

Rezultatul este o comedie nostalgică şi tandră care se apleacă asupra unui bărbat la vîrstă adultă care parcurge o mică bucată de viaţă alături de o femeie tînără şi dulce. Un mare film despre imposibilitatea de a fi şi de a ne înţelege contemporanii într-un Tokyo care îşi ascunde trecutul sub o suprafaţă de hyper-prezent. Imaginile din Lost in Translation sunt traducerea fragmentelor unei întîlniri pe care doar memoria noastră o va reţine... O poveste fără ieşire dar prin care Bob şi Charlotte ar fi putut, poate, să fi dat mai mult sens existenţei lor... Separarea finală e uscată şi non-consolatorie, nu rezolvă situaţia, însă conferă întregii poveşti conotaţiile unei simple şi plăcute paranteze... "More than this... you know there's nothing..." Şi totuşi...