Rătăciţi printre filme – Lost in Translation

Sofia Coppola s-a afirmat acum 5 ani cu primul ei lung metraj – The Virgin Suicides, lansat şi în sălile româneşti în 2001, cu titlul Sinuciderea fecioarelor. E fiica lui Francis Ford şi a ţinut foarte mult ca celebritatea să nu i se datoreze acestui fapt, ci propriilor merite. Dorinţa îi e îndeplinită, căci cu al doilea film – Lost in Translation / Rătăciţi printre cuvinte (2003), reuşeşte să convingă lumea că debutul nu fusese un accident. Cu pelicula de faţă, Sofia Coppola îşi confirmă tendinţa de a merge împotriva curentului hollywoodian şi de a fi atrasă de filmul independent. Trăsături personale se conturează deja, dintre care cele mai evidente sunt atmosfera (puternică şi tristă) şi ritmul – cu mult mai lent decât într-un film comercial standard.

Lost in Translation nu mai are tragismul filmului anterior, care ducea la o serie de sinucideri datorate lipsei de comunicare şi incapacităţilor de integrare în lumea reală a 5 surori adolescente, dar problemele de fond sunt aceleaşi. Un actor (Bill Murray) ajunge în Japonia, fără să cunoască limba, pentru filmarea unui spot publicitar. Lipsa de comunicare şi distanţa dintre lumile americană şi japoneză îl fac să se simtă pierdut, dar îi dau în acelaşi timp o senzaţie oarecum plăcută, de evadare din lumea agasantă din care vine: o soţie superficială şi sâcâitoare, copii gălăgioşi, o slujbă solicitantă şi epuizantă. Se împrieteneşte cu soţia unui american dependent de muncă şi încearcă să descopere împreună lumea străină în care se găsesc.

Lost in Translation are o atmosferă care aminteşte de filmele lui Atom Egoyan şi care-l captează pe spectatorul dispus să intre în ea la fel ca cele ale canadianului. Să sperăm că regizoarea îşi va urma traseul început, fără concesii comercialului de serie.