Rătăciţi printre cuvinte - Lost in Translation

Acest film al tinerei Sofia Coppola (născută în 1971) este tot ce am văzut mai bun în materie de cinema în ultimele luni. De ce? Nu are acroşeul simfonic, amplu, elegant (impus de vârstă şi de experienţă) al lui Clint Eastwood din Mystic River. Nu are o găselniţă dramaturgică justificată în planul exprimării relativităţii noţiunilor de ispăşire, mântuire, durere cum avea 21 Grams (unde montajul era anti-cronologic şi asambla frânturi din trei poveşti şi din paliere temporale diferite, ceea ce te făcea şi să te gândeşti că filmul putea porni de oriunde).

Lost in Translation e departe de astea şi ţine mai mult de muzică, poate, decât de cinematograf. Un film nu e acţiunea propriu-zisă. Dacă îi povesteşti unui prieten ce se întâmplă pe ecran, nu înseamnă că îl poţi face să iubească ori să deteste un film. Un film nu înseamnă nici piruetele stilistice, baletul camerei, hărnicia montajului, culorile, costumele. Un film nu e nici măcar jocul actorilor - cât o fi el de genial. Cred că un film se creează din toate aceste lucruri, dar în spatele lor, în spatele ecranului. E ca o muzică. Ea poate fi percepută în rare ocazii, pentru că atunci ea există. Într-un film pe care l-am revăzut recent, Ghost Dog, de Jim Jarmusch, ea exista şi era foarte asemănătoare cu muzica fizică, cea de pe coloana sonoră (trupa RZA). Cu această muzică rămâi şi după ce ai uitat ce se întâmplă în film. Pentru că ea face filmul să existe, e ca un suflet. Un alt film care îmi vine acum în minte e Smoke, de Wayne Wang. Sau In the Mood for Love, de Wong Kar-Wai. Cred că în cazul cinematografului e cumva ca în cazul alchimiei. Poţi fabrica aur, dar transformarea ta interioară să nu se producă. Poţi face un film genial, o capodoperă - dar ea să fie manufacturată, exterioară, să-i lipsească ceva. Aici poate interveni şi rutina excelenţei.

Sofia Coppola are datele necesare pentru a face filme cu "muzică". Precedentul ei film, Virgin Suicides, se apropia cu atenţie de vârsta adolescenţei - perioada de înflorire a fragilităţii - povestind istoria mai multor surori blonde şi aerate care se sinucid. Povestea era narată din perspectiva unor băieţi din vecini, de aceeaşi vârstă, asupra cărora surorile Lisbon acţionau cu o putere de fascinaţie uluitoare. Aceştia nu reuşesc să-şi dea seama de ce s-au sinucis fetele. Sofia Coppola se folosea de aceşti băieţi ca de un alter-ego. Datorită lor putea construi acest elogiu / elegie al / a vârstei tinere şi la fel de puţin cunoscute în cutele ei ca un teritoriu virgin. Virgin Suicides avea o muzică (peste trupa Air) intrinsecă, o muzică a vagului, a tristeţii adânci şi pline de sensuri."Sinuciderea e mai adâncă decât moartea", se spune în film.

În Lost in Translation, povestea e mult mai simplă. Un bărbat în toată firea, actor de mâna a doua eşuat în reclame bine plătite, ajunge la Tokyo pentru a filma o reclamă la whisky. O tânără măritată de doi ani vine la Tokyo însoţindu-l pe soţul ei, fotograf. Acesta are de lucru, ea se plictiseşte, savurându-şi cu stoicism insomnia. Cazaţi la acelaşi hotel, cei doi se remarcă unul pe celălalt, încep să discute, pe un fond de complicitate întru insomnie şi nu numai. Ceea ce urmează poate fi povestit cu greu, pentru că e foarte simplu. Se mai întâlnesc de câteva ori, merg la karaoke, la o petrecere. Bărbatul filmează reclama şi îl ia peste picior pe fotograful care stâlceşte limba engleză ş.a.m.d.

Filmul e însă mai mult de atât. Titlul, Lost in Translation, face şi el ca "traducerea" fidelă a ceea ce de fapt se întâmpla să fie imposibilă. Mai întâi deoarece ceea ce filmează Sofia Coppola sunt evenimente mărunte, obişnuite: o plimbare cu maşina printr-un oraş plin de reclame luminoase şi înscrisuri în japoneză. Sau tânăra în bikini stând la fereastră, şi dedesubtul ei desfăşurându-se un oraş imens de zgârie-nori. Din aceste evenimente mici, cu care doi oameni plictisiţi îşi umplu sejurul într-un oraş cu totul străin, Sofia Coppola face o poveste un pic veselă, un pic tristă a întâlnirii dintre doi oameni asemănători. O poveste destul de vagă, pentru că e neclar ce fel de relaţie au ei. Pare să fie un început de idilă, dar construită pe o prietenie necondiţionată şi pe o pseudorelaţie filială. O întâlnire unică de genul celor pe care le ţii minte toată viaţa şi care îţi pot schimba destinul.

Lost in Translation putea fi filmat oriunde unde se vorbea o altă limbă decât engleza, pentru că Sofia Coppola nu dorea o satiră la adresa Japoniei, dar se putea filma şi în America (şi atunci efectul ar fi fost mult diminuat). Eroii nu sunt străini de o ţară şi o limbă cât sunt străini de propria lor viaţă. Japonia nu face decât să amplifice senzaţia lor de rătăcire. Sofia Coppola se joacă cu termenii. Lost in Translation înseamnă nuanţele care se pierd în cursul traducerii dintr-o limbă într-alta. Poate chiar specificul limbii. Dar poate să însemne şi că ceea ce vrea Sofia Coppola să recreeze pe ecran - o anumită tristeţe şi o anumită frumuseţe a vieţii cotidiene, a lucrurilor mărunte - este destul de greu de observat (de către spectator) şi de creat pe ecran (de către regizor). Limita dintre banal şi frumuseţea banalului e la fel de fină ca, poate, cea dintre urât şi frumos. E foarte uşor să te înşeli, de aceea trebuie să-ţi dezvolţi o glandă specială, atentă să găsească vraja acolo unde cei mai mulţi n-o văd.

În plus, e vorba în film şi de solemnitatea unor praguri pe care uneori nu le conştientizăm. Eroina se află pe un asemenea prag. Se plictiseşte de mariajul cu un băiat drăguţ, dar diferit, şi venirea la Tokyo îi măreşte senzaţia de îndepărtare de acesta. El oricum vorbeşte o limbă diferită. E în stare să spună nimicuri, să poarte conversaţii de conjunctură cu vedete de cinema spoite (aici Sofia Coppola e neîndurătoare. De altfel, se spune că a scris scenariul bazându-se pe mariajul ei eşuat cu regizorul Spike Jonze, actriţa blondă şi proastă din film având-o ca sursă de inspiraţie pe Cameron Diaz, cu care Jonze a făcut Being John Malkovich).

Alegând să spună poezia cotidianului, Sofia Coppola ne invită să ne reglăm şi noi registrele autosuficienţei şi ale conformismului. Să ne schiţăm un scurt proces de conştiinţă şi să ne întrebăm în câte ocazii am fost realmente sinceri cu ceilalţi şi cu noi înşine. Compromisul e reglabil. Nu funcţionează în aceleaşi doze la toţi. Dar tânăra femeie (interpretată de o mare revelaţie, Scarlet Johansson) nu are de gând să i se supună. De aici complicitatea cu bărbatul matur (un Bill Murray de luat acasă), învăţat deja cu compromisurile (maritale, profesionale), dar care a căpătat în timp acel cinism blând şi ironic, acea autoderiziune care îi permite să ia în zeflemea nefericirea.