Lost in Translation - un Oscar pentru scenariu original

Parţial autobiografic, dar pentru care Sofia Coppola a primit Oscarul recompensînd cel mai bun scenariu original, Lost in Translation ("Rătăciţi printre cuvinte") este unul dintre acele filme pe care trebuie să le ţii într-un fel de trusă sanitară de prim-ajutor. Pentru că, înainte de toate, te redirecţionează pe calea firescului.

Povestea din film e atît de simplă încît poate fi lesne rezumată într-o frază banală. Un bărbat şi o tînără femeie se cunosc în Tokyo şi petrec împreună cam o săptămînă. Pe această frază, putem veni cu mici amănunte. Tînăra e cam plictisită de fragedul ei mariaj şi în general nu ştie ce să facă cu viaţa ei, şi e plictisită şi de stupizenia celor din jur. Bărbatul, care are de două ori vîrsta ei, a fost odinioară actor promiţător, dar a eşuat în reclame bine plătite şi într-un mariaj idiotizant. Cumva el e dublul în timp al acestei tinere, de aici comunicarea lor instantanee, complicitatea nu numai în savurarea insomniei, dar şi în ironizarea tăcută a unei lumi străine nu pentru că e Japonia, ci pentru că e falsă şi prefăcută. Cum fals e să "practici" karaoke, trădînd originalul, cum trădătoare e orice traducere dintr-o limbă într-alta, dintr-un limbaj personal într-altul. Lost in Translation înseamnă literal că sensurile şi savoarea unei limbi dispar la traducerea în altă limbă, dar Sofia Coppola jonglează şi cu sensurile titlului, făcîndu-ne să credem că e vorba şi de acele perioade de translaţie de la o etapă la alta.

Relaţia dintre eroi este la fel de frumoasă pe cît de vagă, pentru că este o combinaţie de iubire, relaţie tată-fiică, prietenie. Fidelă titlului, regizoarea-scenaristă reuşeşte ceea ce foarte rar se întîmplă în film (cu mici excepţii - Scurtă întîlnire de David Lean sau In the Mood for Love de Wong Kar-Wai), să construiască pe ecran o relaţie greu definibilă, vagă, adumbrită - cum e relaţia dintre un bărbat şi o femeie.

Nu ştii care e momentul precis al îndrăgostirii, nu poţi întotdeauna detecta gradul de unicitate al unor evenimente mărunte. Sofia Coppola înfăşoară povestea (cum făcea şi în precedentul ei film, Sinuciderea fecioarelor) într-un foarte frumos văl de mister, de discreţie, ca şi cum i-ar fi teamă să nu traducă prost forma pe care filmul a luat-o iniţial în mintea ei sau, mai degrabă, forma pe care aceste poveşti le iau în viaţa de toate zilele.

Să nu credeţi însă că Rătăciţi printre cuvinte ar fi o chestie intelectuală, greu digerabilă şi cu mari aere. E un film foarte natural, foarte amuzant, în aceeaşi măsură în care arată poezia cotidianului mulată pe gravitatea marilor praguri. Nu ştiu ce le-a făcut Sofia Coppola actorilor, dar sunt cu toţii extraordinar de fireşti şi de pregnanţi. Despre Bill Murray ştiam că e un foarte dotat actor de comedie, dar Sofia Coppola (care a scris rolul special pentru el) i-a detectat perfect posibilitatea de a face comedie pe limita tragicului şi a (auto)deriziunii. Golul din privirea lui pare să cuprindă întregul univers, dar să-ţi stîrnească şi rîsul. Revelaţia anului, Scarlett Johansson, joacă fără să facă nimic, numai stînd în faţa camerei de filmat. Suficient să te facă să-i simţi plictiseala, dar şi forţa. Giovanni Ribisi e grăbit şi superficial, un om probabil deloc rău. Anna Faris, în rolul actriţei cabotine, îşi prosteşte cu măsură personajul, îl face să rîdă aiurea şi să se mişte în bula lui falsă de aer fără a ajunge să ţi-l facă antipatic.

Greu de crezut că acest film a fost făcut de o femeie, pentru că, de regulă, femeile-regizor ori fac pe feministele, ori poetizează fără bază. Sofia Coppola nu pare să aibă însă numai talent, meşteşug, ci mai ales o mobilare interioară care o ajută să vadă şi să poată recrea apoi aerul dintre lucruri, acel element indescifrabil care coagulează existenţa. Poate acesta e motivul pentru care filmul ei rămîne în tine şi-ţi iese din cînd în cînd prin piele, la aer.