Am aşa o mare poftă să dansez - Festivalul Flamenco 2010

Nu o cunoşteam încă personal pe Yolanda Osuna, una dintre cele mai bune dansatoare de flamenco din Spania în acest moment, atunci cînd i-am trimis întrebările din interviul care urmează. Are, ca orice artist spaniol, un site web lămuritor (www.yolandaosuna.es), cu amănunte biografice, cronici, fotografii şi de acolo am extras suficiente informaţii cît să pot pune cîteva întrebări pentru cititorii români. Am făcut întrebările în spaniolă cu subjonctivele şi cu mai mult ca perfectul regulamentare, cu întorsături de frază revizuite de o specialistă şi am aşteptat răspunsurile Yolandei, care au venit în mai puţin de o zi. Într-o spaniolă relaxată, lipsită de complexe şi de prudenţe academice, greu de păstrat în traducerea românească, dar cu o sinceritate debordantă, de copil mare şi de adevărat artist, Yolanda Osuna spune cîteva lucruri esenţiale. Cel mai important: datoria, imensa datorie şi imensa responsabilitate pe care un artist autentic, lipsit de vedetisme şi de morgă, o simte în faţa celor care au venit să-l vadă şi, mai mult, care au plătit pentru a o vedea. Yolanda Osuna, cea care s-a înscris la o şcoală de flamenco pe cînd încă nu avea vîrsta regulamentară şi care îşi spune şi acum, după ce a cîştigat sute de premii şi a dansat cu cei mai importanţi artişti din lume, înainte de fiecare spectacol: "Madre mia, que responsabilidad tan grande..."


Luminiţa Marcu: Yolanda Osuna, eşti din Cordoba şi ai început să dansezi la vîrsta de 3 ani, ca într-o legendă clasică din minunata lume a flamencoului. Ce-ţi aminteşti de atunci, cine te-a dus la şcoala de flamenco, cum a început totul?
Yolanda Osuna: Îmi amintesc că aveam 5 ani şi terminasem cursul primei şcoli de flamenco, acolo unde începusem de fapt să dansez. Eram îmbrăcată în costumul clasic cordobez, cu pălăria cordobeză şi, cînd am terminat de dansat, am văzut în jurul meu o mulţime de oameni şi toţi mă aplaudau. A fost o senzaţie foarte, foarte plăcută. Atunci mi-am dorit ca acea senzaţie să se repete, toată viaţa mea. Mama mi-a povestit apoi că, de foarte mică, începeam să dansez de cîte ori auzeam sunete de muzică flamenco şi cum în spatele casei în care locuiau ai mei era o şcoală de flamenco, s-au gîndit să mă ducă acolo să învăţ. În ziua în care mama m-a luat de mînă şi am mers la şcoală, a văzut, în ultimul moment, un anunţ pe care scria că nu primesc decît copii de la 5 ani în sus. Eu aveam doar 3. Eram însă foarte înaltă pentru vîrsta mea şi se vedea că sînt foarte dornică să încep să dansez. Am intrat şi, timp de două luni, nimeni nu şi-a dat seama. Apoi i-am spus totuşi profesoarei cîţi ani aveam de fapt şi profesoara nu se putea opri din rîs. Am rămas, doar că profesoara a rugat-o pe mama să nu mai spună nimănui că mă acceptase la doar 3 ani.


La Viena am trăit o experienţă extraordinară

L.M: După ce ai terminat Conservatorul din Cordoba, ai studiat cu cîţiva artişti faimoşi de flamenco, cu Blanca del Rey, de pildă. Ai avut vreun model?
Y.O.: Adevărul e că de mică nu am avut nici un model, nu m-am ghidat după cineva anume. Dar, cu timpul, am început să ştiu ce se întîmplă în lumea flamencoului, am văzut o mulţime de spectacole şi, cînd vezi artişti aşa de buni, vrei neapărat să fii ca ei. De pildă, unul dintre filmele mele preferate este Carmen de Carlos Saura, cu Antonio Gades. El a murit acum, dar a fost un profesionist extraordinar, l-am admirat enorm, e unul dintre modele mele. Apoi, mai sînt Manuela Carrasco, o dansatoare care e temperament şi forţă pură, Eva La Yerbabuena sau Milagros Menjibar, cu felul incredibil în care mînuieşte trena rochiei andaluze sau şalul tradiţional.

L.M: Am văzut că predai nu doar dans, dar şi flamencologie. Ce este flamencologia?
Y.O.: Flamencologia este deja o specializare în sine, în care intră mai multe categorii de studii, istoria artei flamenco de la începuturile sale, cu primii dansatori care au început să danseze, să cînte vocal sau la un instrument specific, apoi studiile de practică în cadrul căreia studentul trebuie să înveţe să cînte efectiv la un instrument, apoi mai este teoria muzicală, istoria costumului de flamenco - o specializare completă în care se învaţă foarte mult despre arta flamenco. Eu ţin un curs de trei luni despre viaţa unor artişti de flamenco celebri.

L.M: Cum îţi explici că oameni aflaţi aşa de departe de Andalucia se simt atît de atraşi de flamenco? Ştiu că ai predat ore de flamenco în Viena. Cum se explică puterea de fascinaţie a acestei arte?
Y.O.: Cred că, pe cît se află mai departe de matricea flamenco, care este în Andalucia, pe atît oamenii sînt mai fascinaţi de el. Poate pentru că nu-l au aşa de la îndemînă şi atunci ştiu să-l aprecieze. Nu au spectacole toată ziua, bună-ziua, ca aici în Spania. La Viena am trăit o experienţă extraordinară. Felul în care mă primeau, feţele elevilor, faptul că ştiam că făceau mulţi kilometri ca să facă orele cu mine şi apoi se întorceau acasă, parcurgînd tot atîţia kilometri şi tot aşa, 4 zile pe săptămînă - asta înseamnă să fii pasionat. Există oameni pasionaţi de flamenco acolo unde arta flamenco nu există, nu se practică şi atunci tot ce le rămîne de făcut e să vină în Spania, dacă-şi permit s-o facă, şi să stea aici o perioadă suficient de lungă încît să înveţe şi să încerce să se impună în lumea flamenco. Apoi se întorc acasă şi acolo înfiinţează o şcoală de flamenco, pentru că atunci cînd nu ai concurenţă, ca să-ţi creşti sau să-ţi menţii nivelul, trebuie să-ţi creezi tu concurenţa, învăţîndu-i pe alţii şi, astfel, rămînînd tu însuţi motivat.


Arta e ceea ce apare după ce tehnica a fost învăţată

L.M: Cum alegi un elev pentru şcoala ta? Ce calităţi trebuie să aibă cineva ca să devină faimos în această artă?
Y.O.: Adevărul e că ceea ce fac şi cu cei mici, şi cu adulţii e că mai întîi îi invit să vină la o lecţie şi să stea şi să se uite. Dacă le place felul meu de a preda, dacă e stilul pe care îl caută şi dacă ceea ce fac eu îi interesează, de abia atunci intervin eu şi văd dacă sînt potriviţi pentru asta. Şi asta se vede făcînd o serie de exerciţii de-a lungul unei luni întregi. Văd dacă pot să-şi coordoneze mîinile şi picioarele într-o serie de mişcări rapide, care la început sînt mai uşoare; dacă pot face mişcările necesare de mîini, de încheieturi şi de cap; dacă pot face mişcări simple de picioare, care stau la baza paşilor de flamenco; în fine, dacă au capacitatea de a memora o coregrafie, mai multe mişcări legate între ele pe fundal muzical. De-abia după toate acestea, îmi dau seama dacă au şi ceva artă, pentru că arta e ceea ce apare după ce tehnica a fost învăţată. Mai există şi altceva, însă. După ce toate acestea au fost probate şi elevul respectiv a trecut toate probele, încep ani lungi de muncă, la un nivel din ce în ce mai ridicat. Iar pentru a putea face asta şi a ajunge faimos, trebuie să ai pe cineva care să te protejeze, care să te susţină, pentru că, dacă nu ai bani, nu poţi face toate aceste lucruri.

L.M: Ce faci înaintea unui spectacol, ai superstiţii? Cum găseşti starea necesară, care îmi imaginez că trebuie să fie cu totul specială, pentru a putea să dansezi într-un spectacol de flamenco?
Y.O.: Înainte de spectacol, stau în vestiar şi mă gîndesc: mamă, ce responsabilitate imensă pe umerii mei, toată sala asta plină de oameni care vor să mă vadă şi au mai şi plătit pentru asta... şi următorul gînd care îmi vine e că o să dau tot ce pot şi o să explodez pur şi simplu pe scenă şi o să-i las cu gura căscată. Iar superstiţii, da, am: spun Tatăl nostru şi Ave Maria chiar înainte de a intra pe scenă, apoi îi dedic spectacolul bunicii mele, care e în cer, şi păşesc cu dreptul. Iar starea în care sînt atunci cînd urmează să dansez e pozitivă, dar îmi şi spun de fiecare dată, cu glas tare: "Azi am aşa o mare poftă să dansez", iar colegii mei îmi răspund, rîzînd: "Yolanda, ai poftă să dansezi ca întotdeauna cînd trebuie să dansezi"; şi rîdem cu toţii.

L.M: Spune-mi în cîteva cuvinte, ca pentru un necunoscător, care ar fi mişcările şi tipurile de dans într-o coregrafie flamenco.
Y.O.: Mişcările clasice în fiecare dintre tipurile de dans flamenco sînt: dans trist, melancolic şi de durere, care se exprimă prin foarte multe mişcări bruşte şi multă mişcare de braţe şi paşii foarte rapizi şi puternici, apăsaţi. Apoi sînt dansurile mai vesele, în cadrul cărora te plimbi mult şi cochetezi cu publicul şi mişcările de braţe şi de corp sînt mult mai suave. Şi apoi dansurile de petrecere, în cadrul cărora fiecare dintre artiştii din trupă vine în faţă şi arată ce ştie el să facă mai bine şi cu foarte multă viteză.


Yolanda Osuna (Córdoba, 1981) îşi începe cariera de dansatoare de flamenco la vîrsta de trei ani, iar la cinci ani apare pentru prima dată pe scenă. Ulterior, studiază dans flamenco la Conservatorul din Córdoba, luîndu-şi licenţa cu notă maximă. Îşi continuă pregătirea profesională cu maeştri precum Javier Latorre, Matilde Coral, Milagros Menjíbar sau Blanca del Rey.

A obţinut numeroase premii: Premio "Antonio Hidalgo" în cadrul concursului de fandango de la Lucena, Premiul concursului de tineri dansatori flamenco al Guvernului din Córdoba, Premiul concursului naţional de sevillanas din Cádiz. A fost finalistă în cadrul a două dintre cele mai importante concursuri de flamenco: Concursul Naţional de la Cordoba şi cel de Cante de las Minas.

A colaborat pe scenă cu nume mari din flamenco, precum Mayte Martín, Miguel Poveda, Arcángel, Chano Lobato, Julián Estrada, El Lebrijano, Luis de Córdoba, El Cabrero, Niño de Pura etc. A dansat în spectacole de zarzuela (La revoltosa, La leyenda del beso, Gigantes y cabezudos, Katiruska), precum şi în multe festivaluri de flamenco în Franţa, Italia, Statele Unite.