În Chicuco întîlnim un Sergio Monroy mai matur, evoluat, mai stăpîn pe muzica sa, îndepărtîndu-se de maeştri. Pianistul cunoaşte muzica flamenco, arta flamenco, dar nu se rezumă la ea, ci primeşte influenţe din celelalte zone. Structura este una de flamenco, dar pe această structură se dezvoltă jazzul, cu influenţe din muzica andaluză şi din Cádiz. Chicuco este cuvîntul prin care este desemnat, cu duioşie, în Cadiz, băiatul de prăvălie, băiatul care face comisioane. (La începutul secolului al XX-lea un număr mare de locuitori din Cantabria, din nordul Spaniei, au pornit spre Cádiz pentru o viaţă mai bună. Ocupaţia lor era cea de comercializare a alimentelor aduse de dincolo de Atlantic. Chicuco îi desemna atît pe tinerii pe care aceşti propietari de magazine îi formau şi îi ţineau pe lîngă ei, cît şi pe proprietarii magazinelor). Cele opt teme ale discului, parcurg de la un capăt la altul claviatura, dar şi geografia sentimentală a pianistului, sar de pe clapele negre pe cele albe şi aduc ba sunet de tango, foarte personal şi surprinzător, ba o rumbă foarte mişcată sau cîntece de dragoste, toate în ritm flamenco susţinut la percuţie de Israel Mera Katumba şi la bas de Alejandro Benitez.
Alina Cantacuzino: Pentru început, ar fi interesant de ştiut cum v-aţi cunoscut?
Sergio Monroy: Am început să lucrăm împreună în 1998 într-o tavernă de flamenco din Cadiz, la Cava, unde tot timpul veneau muzicieni foarte buni. Acolo este locul în care de altfel se naşte şi primul nostru disc, realizat împreună cu cei din cercul flamenco din Cadiz.
A.C.: Ai făcut studii aprofundate de pian. care este maestrul tău?
S.M.: Primul şi cel care m-a influenţat cel mai profund este Antonio Escobar.
A.C.: Şi dintre pianiştii de jazz?
S.M.: Ah, sînt foarte mulţi: Chano Dominguez, Michael Corea sau Bebo Valdes. Sînt mulţi, sper să nu se supere pe mine că nu-i numesc pe toţi. Sînt însă şi alţi muzicieni, nu neapărat pianişti, nu neapărat oameni de jazz, pe care îi admir, şi mă refer în mod special la Richard Bona sau Paco de Lucía.
A.C.: Dintre toate locurile în care aţi cîntat, unde v-aţi simţit cel mai bine?
S.M.: De departe Mexicul este locul unde ne-am simţit extraordinar, publicul ne-a primit cu o căldură incredibilă, de altfel un public foarte atent, respectuos, care trăieşte muzica intens. Dar, vorbind despre muzică şi muzicieni, ştiu că în România sînt mulţi muzicieni foarte buni, că există o importantă tradiţie muzicală şi sînt foarte curios să văd reacţia publicului din Bucureşti.
A.C.: Există formule sau stiluri muzicale pe care ai vrea să le încerci?
S.M.: Ideea e să ai deschideri pentru a încerca în permanenţă sonorităţi noi. Acum, spre exemplu, sînt foarte interesat de muzica africană, care e un izvor nesecat de ritmuri.
A.C.: Dacă ar fi să-ţi alegi o altă meserie, ce ai alege?
S.M.: Tot pianist aş fi, dar, dacă n-aş fi pianist aş fi chicuco. (ha, ha!!!).
A.C.: Cum arată pentru tine 2010?
S.M.: Sînt foarte prins cu un turneu în Statele Unite, alături de un muzician important din Spania, El Barrio. Pe urmă vom continua să promovăm discul Chicuco pe care deja l-am prezentat în multe locuri, atît în Europa, cît şi în State, lucru foarte important pentru mine. Ca să fiu mai exact, voi concerta la New York, alături de saxofonistul Tim Ries: e un adevărat lux să îl am alături într-un moment atît de important al carierei mele.
Carlos Saura, prin impresionanta sa activitate de regizor, reprezintă cinematografia spaniolă din a doua jumătate a secolului al XX-lea la superlativ. A început, în 1958, cu un documentar (Cuenca) şi a continuat cu lungmetrajele Los golfos (1960) şi celebrul La caza (1965), apoi cu Peppermint frappé (1967), Stress, es tres, tres (1968) sau El jardín de las delicias (1970), filme care au adus neorealismul în Spania şi au abordat cele mai dificile subiecte, în speţă, ravagiile războiului civil, represiunea franchistă, tabuurile erotice, cenzura. Filmate în peisaje aride şi folosind imagini în contururi tari, filmele din anii '60, semnate de Carlos Saura, constituie o referinţă în istoria cinematografiei mondiale. În 1972, cu Ana y los lobos, regizorul abordează cu o uimitoare fineţe psihologică legăturile nevăzute din interiorul unei familii aristocratice spaniole. Elisa, vida mía (1977) este considerat capodopera sa cinematografică, un film care integrează într-o manieră spectaculoasă literatura (textele clasice spaniole) şi imaginea, muzica (Satie), doi mari actori (Fernando Rey şi Geraldine Chaplin) şi vocea regizorului ca narator neconvenţional.
După moartea lui Franco, Carlos Saura devine una dintre figurile emblematice ale cinematografiei Tranziţiei, reducînd intensitatea elitistă a peliculelor prin abordarea unor subiecte de psihologie a societăţii contemporane sau prin portretizarea unor figuri extraordinare, spaniole sau latino-americane. Seria de filme dedicate dansului spaniol, tangoului, artei flamenco sau filmele muzicale constituie o altă faţetă a operei sale şi marchează momente în istoria genului, din anii '80 pînă în prezent: Bodas de sangre (1981), El amor brujo, Sevillanas, Flamenco (1995), Fados (2007). Documentarul Flamenco este considerat cel mai important documentar audio-vizual despre această artă.
În 1991 filmează, în Argentina, pelicula El Sur, bazată pe povestirea cu acelaşi nume de Borges. În 2004 filmează El séptimo día (2004), povestea unui masacru dintr-o provincie spaniolă, pe baza unui scenariu scris de Ray Loriga. Cea mai recentă producţie a sa este Io, Don Giovanni (2009), un lungmetraj despre viaţa lui Lorenzo del Ponte, cel care a scris libretul pentru opera Don Giovanni de Mozart.