Sala Ateneului este goală. Privesc în sus, către cupola aurită. E cerul gurii zeului muzicii. Sunt în rândul patru. Eu şi încă vreo şase persoane. Sunt singur, de fapt. Nici măcar nu sunt în sală. Mi-am părăsit corpul şi mi-am răsucit încheieturile. Sunt o plastilină şi mă pot modela după propria-mi plăcere. Sunetul solitar al viorii spintecă liniştea lăsând în urmă dare de secunde strălucitoare. Trupul mi-e brăzdat de un fel de hieroglife ale muzicii.
Sarah Chang repetă pe scenă sonata de Franck. Este de nedescris călătoria pe care mi-o oferă această fiinţă minionă care se năpusteşte asupra viorii ca o trestie bătută de vântul aprig de după furtună. Nu mai ştiu pe unde am calatori. Ştiu doar că a fost cu o viteză incredibilă. Şi foarte departe de pământ. Deasupra lumii, deasupra oraşelor, calare pe fantezii care-şi schimbau formele şi culorile cu viteza curcubeului. Cu fiecare moment în care arcuşul părăsea corzile pentru mai mult de o secundă, aveam senzaţia ca mă voi scurge printre scaune, ca o să mă fac apă ca Amelie, năpăstuit de liniştea care îşi aşeza greutatea deasupra mea. Apoi, din nou sunetul acela cald, mătăsos şi zimţat în acelaşi timp, sunetul care intră în tine şi rezonează cu plămânii şi inima şi gândurile.
Sarah Chang repetă şi eu am privilegiul să fiu în sala asta goală, care peste câteva ore se va umple de oamenii ale căror respiraţii şi foşnete n-or să mai fie linişte pură sculptată şi biciuită de o vioară. Îmi dau lacrimile, aşa, simplu şi dintr-odată. Sunt lacrimi de plăcere, e o nevoie inexplicabilă de a plânge, un plânset care scurtcircuitează tot răul din tine, te spală de păcate, ca un fel de spovedanie smulsă de muzică, nu te poţi opune, îngerii fac dragoste cu tine, o dragoste eternă, de-a pururi senină, nu pângăreşti şi nu eşti pângărit, simţurile tale se amestecă într-un singur gând care-ţi modelează creierul şi sufletul, le amestecă şi se naşte ceva nou. Toate astea şi încă vreo două mii de senzaţii m-au străbătut în acea după-amiază şi mi-am pus întrebări peste întrebări şi încă mă mai întreb.
Sarah şi Andrew au cântat perfect. Detalii şi o cronică specializată pe cruciadaculturii.ro. Sunt oameni minunaţi. Au fost impresionaţi de public şi, mai ales, de clădirea Ateneului. Andrew a spus ca pianul Steinway pe care a cântat e uşor "soft", dar că, pentru dimensiunile sălii şi structura recitalului (vioară, pian) e ok. Apoi am rămas uimiţi să vedem câte ştia despre România, situaţia politică, căderea lui Ceauşescu. Casa Poporului i s-a părut apogeul monstruozităţii arhitectonice. L-am dus apoi să vadă Biserica Stavreopoleos. Una caldă, una rece. Am vorbit mult cu ei. Am vorbit şi despre viitor. Doi artişti extrem de umani şi de calzi. Atenţi şi condescendenţi.
Revin la o teorie mai veche. Oamenii ăştia nu cunosc România care ne ucide pe noi. Prezenta lor, cât mai frecventă în mijlocul nostru, are darul magic să ne schimbe. Dacă în Bucureşti sunt afişate două spectacole cu Toamna Manelelor şi Regii Manelelor e rău. Dacă apare şi un afiş cu Sarah Chang e mai puţin rău. Dacă peste câteva luni vor fi două spectacole afişate cu Primăvara Manelelor şi Împăraţii de la Vâlcea, dar vor fi şi opt afişe cu Sarah Chang, Berezovski, Repin, Jaroussky, Berliner Filarmonik, Evgeni Kissin sau Maris Jansons atunci va fi 8 la 2 pentru Cruciada Culturii. Important nu e să dărâmi răul, ci să construieşti binele până când, la umbra binelui, răul se va evapora. În acea seară, Frumosul a luat cina la Bucureşti. Şi se va întoarce curând.
Pe twitter Sarah Chang a scris aşa:
I've played in some beautiful halls, but wow... the Atheneum in Romania, exceptional!
Its a true jewel box of a hall... so gorgeous I couldn't stop staring at the artwork while playing!
Încă ceva. Au stat la autografe pentru toată lumea.