În interviul cu D.I. Suchianu, autoarea smulge de la venerabilul critic de film câteva consideraţii pe seama "personajului feminin". Entuziast, Suchianu se număra "printre cei - puţini - care mai cred în domnişoare". Ele, domnişoarele, sunt" o elită a speciei, marele lux al planetei noastre". Ce înţelege dumnealui prin domnişoară? "Nu o stare civilă, nici o anumită vârstă", ci "graţie, farmec proaspăt şi reconfortant: o figură deschisă, ochi limpezi, dar mai ales un elan generos în faţa vieţii, o teribilă dorinţă de a pricepe, o stare de aplecare spre viitor". În ceea ce priveşte "cetatea femeilor" din lumea filmului, actriţele care au marcat - afirmă D.I. Suchianu - sunt: Greta Garbo, Bette Davis, Marlene Dietrich, Ingrid Bergman, Shirley MacLaine şi, de la noi, Irina Petrescu, pentru "substanţa psihologică".
În acelaşi an, Eugenia Vodă ia un interviu regizorului Jean Georgescu - un alt "personaj din altă epocă". Nostalgic, regizorul Nopţii furtunoase i se confesează: "Pe vremea mea era altfel...o fată nu ieşea singură pe stradă până la 17 ani. Dacă se ducea la baluri, să întâlnească un curtezan, se ducea cu mama." Fetele "din ziua de azi" (din 1982) "s-au făcut aşa, băieţoase", aleargă pe stradă "cu nişte pantaloni, cu pantofii nefăcuţi", iar unele îmbrăcate bine mănâncă gogoşi. "Astea sunt lucruri imposibile!" afirmă, scandalizat, regizorul.
Documentaristul Paul Călinescu povesteşte despre tehnica "ciné-verité avant la lettre" pe care a folosit-o în Ţara moţilor (pentru care a fost răsplătit cu un premiu la Veneţia, în 1939) - pe muzica lui Paul Constantinescu şi cu un comentariu de Mihail Sadoveanu. Aminteşte apoi despre "Fizio-ecranul" - "o nouă formă de ecran, de forma şi parametrii câmpului vizual al ochiului omenesc, un ecran care măreşte impresia de realitate şi dă o surprinzătoare senzaţie de relief". Invenţia - realizată împreună cu profesorul C.I. Botez şi brevetată în România, SUA, Germania, Italia, Franţa, Anglia şi Japonia - nu a fost însă pusă în practică (cel puţin până la data interviului, 1989), nu a fost valorificată sau testată. Nonagenarul regizor se consola cu gândul că Fizio-ecranul "nu ar fi fost decât o soluţie de tranzit spre cinematograful viitorului: un ecran aerian, eteric (...) cu imagini care vor produce o impresie tot atât de «reală» ca realitatea însăşi."
Mircea Daneliuc - în interviul luat de Eugenia Vodă într-o pauză de filmare la Probă de microfon - vorbeşte despre filmele româneşti "far", "fosforescente": Moara cu noroc, Pădurea spânzuraţilor, Reconstituirea, Nunta de piatră. Toate, arată regizorul, sunt "momente valorice izolate". În continuare se referă la efortul din jumătatea a doua a anilor 70 de a "contura o fizionomie specifică cinematografiei româneşti". Saltul calitativ s-ar datora unei sume de "direcţii şi factori", între care profesionalizarea şi intelectualizarea cinematografiei din România. Astfel, spectatorul anilor '70 este invitat să desluşească un "limbaj cinematografic şi de idei superior". În fine, Daneliuc arată apoi că realismul - "dragostei, al relaţiilor umane, al muncii" - din multe filme româneşti "are de suferit" din pricina "falselor probleme"şi a unei priviri "greşite, nesincere asupra realităţii".
Operatorul Sergiu Huzum (autorul imaginii la Duminică la ora şase, Reconstituirea şi inventatorul "trans-trav"-ului: "o mişcare de cadru fix cu perspectivă variabilă") declară în 1990, după 20 de ani de exil: "Cred că, la nivelul poporului român, predomină acum emoţionalul. A fost un popor care a suferit, în ultimii 50 de ani, atâtea şocuri psihologice, care n-aveau cum să nu-l marcheze. Când curba asta a existenţei, în dinţi de ferăstrău, se va mai rotunji, când lucrurile vor căpăta stabilitate şi seriozitate, atunci se va putea face un pas uriaş înainte. Când se va înţelege că libertatea nu înseamnă să pot să-l înjur pe X şi să-i sparg capul, ci înseamnă posibilitatea de a gândi singur fără să-mi spună nimeni ce şi cum. Libertatea înseamnă eliminarea protezelor mintale."
Regizorul Dan Piţa mărturiseşte, în 1988, că a visat întotdeauna filme "care să îmbogăţească universul spiritual al acestei ţări", că a vrut să atragă atenţia, prin film, asupra unor probleme pe care le consideră actuale. Care sunt acele probleme? "Mă interesează, de pildă, raportul dintre morala individului şi morala societăţii. Îmi place să merg până la ultima consecinţă a unui fapt, să simt că, în acel moment, mai mult, mai departe, nu pot să merg." Spune apoi că se apropie de un subiect în măsura în care "trimite spre o zonă superioară, a permanenţei umane". Multe din filmele realizate de Dan Piţa până atunci stau mărturie: segmentele La o nuntă din Nunta de piatră şi Lada din Duhul aurului, Filip cel bun, Tănase Scatiu, Concurs, Faleze de nisip, Dreptate în lanţuri, Pas în doi. "Caut nucleul de esenţial, de durabil, de dumnezeiesc, în jurul căruia e plăsmuită fiinţa noastră, viaţa, moartea, dragostea, frica, ura; îmi place să descopăr în personaje posibile arhetipuri, mă fascinează să descifrez în adâncurile poveştii un contur mitic..." Despre "şcoala românească de film" ante-1988 regizorul Concursului spune că "există într-un anume sens: nu cuprinzând global totalitatea producţiei, ci raportându-se la o antologie vie de, să spunem, cincizeci de filme". Din această perspectivă "există o şcoală românească de film care e, poate, mult mai solidă şi mai importantă decât simţim noi acum". Ca argumente, citează câteva titluri: Moara cu noroc, Viaţa nu iartă, Meandre, Duminică la ora şase, Reconstituirea, Proba de microfon, Secvenţe.
În cele din urmă, actorii. Victor Rebengiuc selectează, dintr-o filmografie bogată în roluri, numai trei: Pădurea spânzuraţilor, Tănase Scatiu şi Moromeţii. Din interviul cu Marin Moraru, Eugenia Vodă surprinde "blândeţea enigmatică, tristeţea jovială, seriozitatea jucăuşă". Leopoldina Bălănuţă povesteşte despre recitalul cu Integrala Scrisorilor eminesciene, despre îndemnul profesoarei sale din Institut ("Vă implor să aveţi nevoie de poezie şi de muzică, numai poezia şi muzica vă pot alcătui suflete armonioase, vă pot face buni, echilibraţi, sănătoşi. Altfel, fără ele, veţi fi împrăştiaţi ca pulberea"), despre "vechimea neîntreruptă" la Teatrul Mic, despre poezia - forma ei de rugă - care i-a fost sprijin, i-a "îndulcit amarul" şi i-a "nimbat fericirea".
Cartea Eugeniei Vodă se încheie cu răspunsurile primite, în 1982, din partea unor actori cunoscuţi, la întrebarea: "Aveţi un spectator preferat?" Printre ele, şi istorioara - gingaşă, duioasă - povestită de Carmen Galin: "Nu vom putea niciodată verifica (noi pentru noi) cât timp şi pentru cât timp vom rămâne în memoria spectatorilor. Primim însă, în anumite momente, mai mult sau mai puţin festive, mai dese sau mai puţin dese, mai personale sau mai de grup, dovezile lor, ale spectatorilor, că ne ştiu, că ne iubesc, că le suntem necesari. Nu există pentru noi răsplată mai întreagă. Şi gesturile lor de aplauze, sau de flori, sau de scrisori, şi încântarea de pe feţele lor, sunt hrana noastră, recunoaşterea valorii şi a muncii noastre. Îmi vine în minte o seară când o spectatoare m-a aşteptat la ieşirea din teatru şi mi-a spus că îmi mulţumeşte pentru ceea ce-i dădusem eu pe scenă şi că simte nevoia să facă ceva pentru mine. I-am spus că gestul ei de a mă aştepta era suficient, că tot ce mi-a spus m-a bucurat şi că îi mulţumesc. Dar vreau să-ţi fac ceva, să-ţi dau ceva, mi-a spus. Ce ţi-ai dori? - Un brad! Mâine ar trebui să-l împodobesc şi nu-l am. Dacă l-aş fi avut, te-aş fi rugat să mă ajuţi să-l împodobesc. A doua zi, cineva mă căuta la poartă. Era o fată frumoasă, brunetă, foarte tânără, spectatoarea mea din ajun, care acum ţinea în braţe un brad adevărat! Era mai mare decât bradul visat de mine, mai mare, poate, decât crezusem eu că pot să-l «fac» cu un spectacol!"
Editura Fundaţiei "România Literară", 1995, Bucureşti, 188 pag.