Shutter Island e un film-cameleon, contradictoriu şi plăcut enervant, dar unul care te bântuie. Ce încearcă Martin Scorsese să ne spună? Că azi suntem la fel de dezorientaţi şi alienaţi ca la începutul secolului XX când se prefigurau semnele războiului? Că individul, încă neputându-se controla pe sine, nu poate controla nici societatea din care face parte, nu poate gestiona relaţia cu ea şi viceversa? E un semn de întrebare, dat fiind finalul ambiguu, sau e doar un exerciţiu stilistic, o joacă de-a cinema-ul la nivel înalt?
Incursiunea iniţial detectivistă a lui Teddy Daniels în închisoarea de criminali cu grave probleme mintale pentru rezolvarea unui caz devine, treptat, o incursiune în propria minte şi biografie - un parcurs emoţional care îl îndreptăţeşte pe il maestro di cinema să jongleze cu secvenţe de vis, prim-planuri generoase cu feţe schimonosite, natură dezlănţuită, atmosferă de film noir, peisaje stranii şi simboluri psihanalizabile, spaţii carcerale, decoruri picturale. Tema (încercarea de a găsi / controla identitatea) îl ajută pe Scorsese să recreeze la un nivel foarte senzorial, prin structura narativă şi prin stilistică, harta estetică prin care artiştii avangardei şi ai modernismului (Kafka, Hitchcock, expresioniştii germani) transmiteau ideea că natura subiectivă, emoţia stăpâneşte şi modelează forma. Poate de aici senzaţia că detaliile presărate pe parcursul acestui thriller psihologic nu se acumulează şi nu explodează în final, că filmul e fragmentat şi că aşteptările tale de spectator nu sunt ajutate de o realitate stabilă - tocmai pentru că filmul mizează pe labilitate, pe pendularea subiectiv-obiectiv.
Şi chiar dacă Shutter Island nu e unul dintre cele mai bune filme ale lui Scorsese, el rămîne, ca opera oricărui mare autor, un dar. Şi încă unul care se dezvăluie greu.