O suspendare a realităţii - Shutter Island

Filmele lui Martin Scorsese aduc pe ecrane un amestec foarte interesant şi în mare măsură reuşit între artă şi comercial, motiv pentru care ele reuşesc să satisfacă în egală măsură publicul fiecăreia din cele două categorii. Ultimul său film, Shutter Island, a scindat opiniile între "adoraţie" şi "dezamăgire totală" atât în ce priveşte publicul, cât şi în rândul criticilor. Filmul nu este cea mai bună realizare a lui Scorsese, dar fără îndoială dovedeşte că filmul "clasic" este în continuare o sursă de divertisment cinematografic de bună calitate.

Filmul este ecranizarea romanului omonim al lui Dennis Lehane, acţiunea fiind situată în 1954, când şeriful federal Teddy Daniels (Leonardo DiCaprio) şi noul său partener, Chuck (Mark Ruffalo) merg la sanatoriul de pe insula Shutter pentru a investiga dispariţia unei paciente din sanatoriul pentru criminali bolnavi mintal aflat pe insulă. Dar aici nimic nu este ceea ce pare a fi, la fel cum intenţiile personajului principal se dovedesc a fi (şi) altele: pe de o parte găsirea lui Andrew Laeddis, presupusul declanşator al incendiului în care a murit soţia sa şi, pe de altă parte, demascarea experienţelor îngrozitoare pe care Daniels crede că doctorii le fac asupra pacienţilor din acest sanatoriu. Povestea îl poartă pe spectator după bunul plac al regizorului care, uzând de reţetarul thrillerului şi al filmelor de suspans, îi încearcă toate simţurile şi instinctele.

Tocmai din cauza acestor răsturnări şi schimbări permanente ale noţiunilor de "adevăr" şi "real", jocul actorilor trebuie să se adapteze în mod constant la noi coordonate, lăsând uneori impresia de nesiguranţă / superficialitate (în cazul lui Mark Ruffalo) sau, din contră, de exagerare (la Leonardo DiCaprio). Aici, însă, este rareori vorba despre ezitări reale în interpretare, ci mai degrabă de o formă de complicitate a actorilor cu spectatorii, cărora încearcă se le semnaleze "măştile" pe care le poartă, fără însă a trăda surprizele atent şi abil plănuite de regizor.

Martin Scorsese aduce în Shutter Island foarte mult din filmele anilor '40 -'50, epocă în care s-au conturat şi individualizat genurile cinematografice. La nivel vizual, cromatica ne duce cu gândul la această perioadă, care, la rândul ei a preluat mult din filmul expresionist (în special în thriller, film de suspans), acesta fiind foarte bine reprezentat în Shutter Island, atât prin tipul de personaj, cât şi prin modul de iluminare şi de construire a cadrului (ca în secvenţa în care Teddy Daniels trece pe coridoarele întunecate ale pavilionului C, din loc în loc "inundate" de lumină). Plasarea acţiunii în contextul post-război permite exploatarea acestei perioade marcate de frici de toate felurile şi de o predilecţie pentru teorii conspiraţionale. Astfel, în Shutter Island avem menţionat televizorul ca un obiect straniu, diabolic, dar şi frica generală de bomba atomică. Nu în ultimul rând, însuşi Teddy Daniels vine la Shutter Island şi pentru că bănuieşte că acest spital este finanţat de autorităţile americane pentru a realiza experimente pe pacienţi.

Dar, în primul rând, contextul social şi politic în care se desfăşoară acţiunea se află la baza backstory-ului personajului în care regăsim motivele alienării sale dezvăluite treptat. La acest nivel, povestea tinde să devină încărcată şi, deşi este adevărat că al Doilea Război Mondial şi Holocaustul sunt evenimente majore ce nu puteau fi omise, modul de abordare pare mai degrabă facil. Ideea principală este că avem de a face cu un personaj a cărui viaţă personală se prăbuşeşte din cauza traumelor suferite în cea profesională. Viaţa profesională, la rândul ei, stă sub semnul influenţei negative a participării în război, marcată de episodul eliberării lagărului de concentrare de la Dachau, din care în mintea lui Teddy Daniels se individualizează pregnant imaginea trupurilor unei femei şi al unei fetiţe. Influenţa acestor evenimente este resimţită asupra personajului care, în ciuda carapacei dure afişate la exterior, suferă foarte mult după pierderea soţiei. Acest lucru îl aflăm din seria de vise / halucinaţii pe care Daniels le are şi care, deşi sunt foarte spectaculoase vizual, trădează un efort de a sugera prin simboluri adevărul despre acesta, riscând uneori să compromită surpriza pe care povestea o oferă la final.

În aceeaşi tradiţie a filmului poliţist, a filmului noir, a filmelor de suspans de serie B din perioada de aur a Hollywoodului, muzica este un element cheie al filmului Shutter Island, contribuind la construirea atmosferei şi confirmând fără urmă de îndoială trăirea aşteptată din partea spectatorului în puncte cheie. Un exemplu concludent pentru rolul muzicii este finalul filmului, unde completează imaginea farului misterios astfel încât produce un nou val de ezitări în conştiinţa spectatorului - care e realitatea?

Dacă orice film presupune o suspendare a bănuielii, a neîncrederii spectatorului, Martin Scorsese propune în Shutter Island mai mult decât atât: o suspendare a realităţii care în ultimă instanţă poate plăcea mai mult sau mai puţin, dar nu îţi dă şansa de a nu te lăsa "prins". Dar toate întrebările care pot interveni după vizionare nu au nimic de a face cu plăcerea de a fi stat în întunericul unei săli de cinema şi de a fi vizionat încercarea unui regizor consacrat de a surprinde şi impresiona fiecare spectator în parte.