Ecuaţia Scorsese-DiCaprio (The Departed, 2006) pare să funcţioneze din nou în thrillerul psihologic Shutter Island. Ca imagine & sound e un film retro, cadre sepia (pe alocuri), muzică de suspans, cu puncte de crescendo în momentele cheie. Însăşi acţiunea e plasată în anii '50, pe o insulă care nu este altceva decât un imens ospiciu, unde ajung numai cei mai periculoşi nebuni-criminali.
Cu o cravată pe care nu ai cum s-o uiţi prea uşor, DiCaprio intră în scenă în pielea unui agent federal care vine pe insulă pentru a cerceta dispariţia unei paciente. Începe un puzzle pe care, cu reticenţa de rigoare în faţa filmelor cu poliţişti americani, îl poţi crede unul clasic hollywoodian. Asta până când, încet, dar sigur ies la suprafaţă tot felul de imagini şi traume din căpşorul agentului nostru. De unde rezultă că personajul lui DiCaprio, care, apropo, l-a lăsat de mult în urmă pe puştiul sweet din Romeo + Juliet (1996) ca joc actoricesc, e mult mai complicat decât pare la prima vedere. Dar, având în vedere că film american fără clişee americane nu poate respira, apar, pe rând, teoria conspiraţiei, băieţii buni vs. băieţii răi etc.
Realitatea din ospiciul-insulă se confundă din ce în ce mai mult cu visele şi vedeniile agentului Teddy până cade un pic în penibil (prea mult sînge şi îngrămădire de simboluri care cad în desuet).
Suspans, suspans, până la dezambiguizarea anchetei - agentul venit pe cai mari să demaşte atrocităţile de pe insulă nu e decât un pacient prins într-un dublu joc, al lui şi al psihiatrilor care încearcă să-şi dovedească eficacitatea metodei. În acest punct filmul te surprinde plăcut şi, deşi semne există, ele nu sunt chiar foarte evidente.
Cortina nu poate cădea însă fără the end-ul american. Într-un moment de luciditate agentul-pacient îşi dă seama că lumea de dincolo de insulă e un subiect închis pentru el şi că poate deveni periculos pentru cei din jur, aşa că, cu o ultimă sclipire de bun cetăţean se duce de bună voie să fie transformat într-un inofensiv.
DiCaprio din ce în ce mai convingător în partituri complicate şi un Mark Ruffalo (parcă într-un etern rol secundar) care îi dă replica cu brio.