A beautiful mind - Shutter Island

Scorsese joacă precum Lynch în Mulholland Drive şi Amenabar în The Others. Coşmarul se scaldă în realitate şi e confundat cu realitatea într-un iureş vizual în care Scorsese celebrează noir-ul anilor '30-'40, horror-ul şi misterele contemporane. Shutter Island e o instalaţie de clişee, de clipe comune din istoria filmului adunate într-un tot care funcţionează excelent în spiritul spectacolului cinematografic nepretenţios şi ca reverenţă făcută cinematografiei trecutului. Shutter Island îşi exagerează fiecare moment, valuri de acorduri pe violoncel atacă urechile spectatorilor, prevestind furtuni, monstruozităţi, întîmplări teribile care vor sufoca spectatorul, ca şi cum o funie mînuită de nişte braţe extrem de puternice s-ar abate asupra sa. Muzica face clişeele să danseze pe ecran, iar inteligenţa realizatorilor acestui film (Martin Scorsese, regia, Laeta Kalogridis, scenarist) transformă şirul acesta de elemente comune - imaginile din al Doilea Război Mondial cu victimele nazismului, cu crimele sale aparent motivate, suferinţa personajului principal (Teddy Daniels, poliţist în Boston - Leonardo diCaprio), cauzată de pierderea soţiei şi de faptele sale de vitejie de pe front, reiterarea obsesiilor anilor '50, cu nazişti recuperaţi de guvernul american, cu experimente făcute pe oameni nevinovaţi de un stat interesat de Putere; stilizarea imaginii în maro-uri şi gri-uri specifice noir-ului şi, mai devreme, specifice expresionismului german - într-un festin cinematografic pe cinste. E ca şi cum Hitchcock şi-ar fi dat drumul pe calea misterelor, un pic ironic, un pic autoreferenţial şi tenebros, interesat de spectacol şi cu voinţă de a desfăta spectatorul.

Teddy Daniels, însoţit de un alt poliţist pe care îl cunoaşte cu ocazia acestei misiuni (Chuck Aule - Mark Ruffalo), porneşte spre insula Shutter din golful Boston, un loc în care o echipă de psihiatri încerca să recupereze persoanele cu tulburări psihice serioase şi cu omoruri importante în dosar. Cei doi trebuie să învestigheze dispariţia misterioasă a unei paciente a sanatoriului care funţiona pe insula respectivă. Misiunea lor e din ce în ce mai complicată, din cauza unor presupuse conspiraţii care ies la iveală pe parcurs şi care trebuie urmate şi demontate pas cu pas. Realitatea e din ce în ce mai complicată pentru Teddy, subconştientul începe să îi joace feste. E ca un călător pe banda lui Moebius, unde realitatea întotdeauna are două feţe care se întîlnesc într-un punct. Punctul este mintea eroului filmului.

Shutter Island încearcă să evalueze poetic abisurile minţii umane, cu o totală lipsă de preţiozitate (spre deosebire de ceea ce poate fi observat în cuvintele mele anterioare) şi cu mult interes faţă de un gen extrem de popular în State, un gen cinematografic indentificat cu o perioadă anume (deceniile trei-patru ale secolului XX) - filmul noir. Shutter Island rulează tema pe care o încerca şi A Beautiful Mind al lui Ron Howard, însă Martin Scorsese îşi dezbracă filmul de dulcegării. Alege un ton clinic, distant, de observator şi evaluator, de persoană interesată de studiu cinematografic dincoace de spectacol. Din acest punct de vedere, Scorsese are interese asemănătoare celor arătate de Sam Mendes în Road to Perdition sau Revolutionary Road. Un anumit gen filmic e decupat de pe tabloul cinematografic, iar elementele sale definitorii sînt evidenţiate în exces. În felul acesta, din punct de vedere artistic (în interes estetic, cu alte cuvinte), elementele sînt neutralizate, sînt sterilizate, devin exponate de muzeu. Totuşi, nu e neglijat interesul imediat al proiectului - acela de a fi un bun spectacol. Tocmai prin exagerările acestea, prin supradimensionarea cadrelor cheie ale genului, tocmai prin această celebrare clişeatică, filmul impresionează, filmul devine un spectacol veritabil.

Shutter Island e şi un exemplu în care vedem cum motive şi teme răsdiscutate în spaţii culturale diverse pot fi re-legate coerent în cinema - spre deosebire de o încercare similară care devine trivială în Le concert al lui Radu Mihăileanu. Diferenţa vine din faptul că Scorsese are un element care coagulează diversitatea de pe ecran - jocul unei minţi rătăcite cu sferele realităţii (pînă la urmă şi visul ori halucinaţia sînt părţi ale realităţii), o minte care certifică şi dă sens întregii expuneri. La Mihăileanu elementul acesta lipseşte. Le Concert vrea să critice realitatea şi sfîrşeşte prin a expune o tălmăcire răsuflată a realităţii, o expunere în care autorul se încurcă în clişee precum insecta se încîlceşte într-o pînză de păianjen. Shutter Island porneşte de la clişee, le asumă ca atare şi vorbeşte deschis despre ele. Scorsese le valorizează ca atare, ca repere cinematografice demne de memorat!