Oscar şi dreapta potrivire a numelui - Oscar şi Tanti Roz

După citirea textului Oscar şi Tanti Roz, m-am întrebat: de ce Oscar? De ce acest nume şi nu altul... De ce Oscar şi nu... Philippe? De ce Oscar şi nu... Etienne, sau orice alt nume? Evident, nu trebuie să existe o legătură de sens chiar între tot şi toate, trebuie lăsat un mic spaţiu de acţiune şi hazardului... Dar îmi era greu să cred totuşi că numele Oscar a fost o întâmplare. Întrebarea a rămas în aer, nu am mai căutat răspunsul. Ea a revenit după premiera spectacolului Oscar şi Tanti Roz de la Teatrul Bulandra (dramatizarea şi regia Chris Simion).

De data aceasta trebuia dat un răspuns. Prin urmare, caut semnificaţia numelui Oscar şi aflu că el provine din limba norvegiană veche (cea vorbită de vikingi) şi că înseamnă "lancea lui Dumnezeu", iar în unele accepţiuni poate fi tradus şi "luptător al Domnului"...

Deformată fiind de unele teorii care mă ajută să introduc sens în lucruri pe care nu le pot lăsa cu eticheta întâmplării, mi-am amintit o concepţie care afirmă că în întreaga realitate există o "dreaptă potrivire a numelor", că Dumnezeu este cel care deţine esenţa lucrurilor, iar numele folosite de oameni sunt de fapt, aproximări, participări, imitaţii ale acestei esenţe pe care numai divinitatea o poate cunoaşte la modul absolut (Această teorie este una dintre primele scrieri importante de filosofia limbajului, îi aparţine lui Platon şi este expusă în dialogul Cratylos, al cărui subtitlu este chiar "Despre dreapta potrivire a numelor"). Trebuie văzut dacă în textul lui Schmitt şi în punerea în scenă de la Teatrul Bulandra este păstrată o participare fidelă la esenţa a ceea ce numele Oscar înseamnă... Şi pentru că numele lui este firul în labirint, să începem chiar cu Oscar...

Oscar şi lecţia de actorie

Rolul lui Oscar (un băieţel de 10 ani bolnav de cancer, care mai are doar douăsprezece zile de trăit) este interpretat de Marius Manole. Fiind un rol care presupune multă sensibilitate, un rol cu anumite nuanţe ale inocenţei şi concomitent ale unui tip de forţă dat de o accentuată capacitate de introspecţie, s-ar putea spune, la prima vedere, că i se potriveşte mănuşă lui Marius Manole şi că o astfel de distribuire este neproblematică. De fapt, Oscar este un rol despre care nu se poate spune că se potriveşte cuiva. El trebuie construit cu anumite mijloace care să îi conducă pe spectatori la esenţa lui Oscar. Dificultatea interpretării acestui rol constă mai ales în faptul că nici măcar nu este vorba de asumarea identităţii unui băieţel de 10 ani care trebuie să înfrunte moartea.

Interpretarea lui Oscar presupune trasarea permanentă a unui drum către Dumnezeu care este, de fapt, un drum spre sine. Marius Manole reuşeşte să ne transmită încă de la începutul spectacolului faptul că, în această ipostază scenică are realmente 10 ani. Observându-i cu atenţie mijloacele prin care creează rolul e chiar foarte greu de crezut că nu este un copil de 10 ani. De la modul în care îşi construieşte mersul, până la felul în care ţine în braţe blocul de desen, de la inflexiunea vocii atunci când îi pune întrebări lui Tanti Roz, până la relaţia cu ursuleţul Bernard, Marius Manole elaborează anumite piese într-un sistem care ne înfăţişează un Oscar de 10 ani. Important este că ele nu sunt numai expresii ale unei tehnici actoriceşti, ci rezultatul unei puternice interiorizări. Dar cel mai dificil lucru în crearea acestui rol nu este interpretarea unui băieţel de 10 ani, ci faptul că personajul devine, pe parcursul spectacolului (ca de altfel şi în textul lui Schmitt) o fiinţă care nu mai are nicio legătură cu durata temporală efectivă.

La sfatul lui Tanti Roz, asistenta care îl îngrijeşte, Oscar îi scrie zilnic lui Dumnezeu. Tot Tanti Roz este cea care îl învaţă că, în acea perioadă a anului, în acel final de decembrie pe care Oscar îl mai are de trăit, o zi poate fi, de fapt, sinonimă cu 10 ani de viaţă.

Ceea ce în interpretarea lui Marius Manole este cel mai relevant pentru sensul rolului este tocmai faptul că găseşte mijloacele de expresie prin care asumarea celor 10 ani într-o zi încetează să fie o doar o metaforă. Prin alternanţa dintre inocenţa personajului şi maturitatea celui care ajunge să transforme moartea într-o cale de valorizare a vieţii se creează astfel un personaj care nu trebuie privit prin prisma unei vârste concrete. Prin urmare, unghiul cel mai bun din care privit acest personaj nu este cel al performanţei actoriceşti prin care un actor reuşeşte să impună imaginea unui băieţel de 10 ani. Unghiul adecvat din care personajul Oscar creat de Marius Manole se vede cel mai bine este, poate, acela al sintezei dintre inocenţă şi maturitate, care face din Oscar un mesaj în sine despre sensul vieţii. Pe un fond asumat al inocenţei, Marius Manole aşează tot ceea ce presupune maturitatea reală: confruntarea cu cea mai gravă situaţie-limită, relaţionarea cu cei din jur, înţelegerea responsabilităţilor care se succed odată cu vârstele pe care Oscar le străbate. Aceasta este poate, cea mai importantă lecţie de actorie pe care ne-o oferă Marius Manole prin interpretarea lui Oscar: dincolo de tehnica prin care este compus un rol dificil, importantă este conştientizarea mesajului şi adevărului pe care personajul trebuie să le transmită.


Lumea lui Oscar

În spectacolul de la Teatrul Bulandra, lumea lui Oscar devine concretă, vizibilă, prin decorul creat de Adina Mastalier. El pare conceput ca o extensie a lumii lăuntrice a personajelor, o expresie a copilăriei. Aparenţa fragilă a decorului poate sugera însă limita, pericolul, apropierea finalului. Căderea decorului la sfârşitul spectacolului este parcă expresia acumulării unor temeri că această lume e pe cale să dispară, că se apropie momentul ultimei scrisori către Dumnezeu.

Esenţa lumii lui Oscar este conturată fidel mesajului lui Eric-Emmanuel Schmitt prin dramatizarea realizată de Chris Simion. Diferenţa dintre textul lui Schmitt şi dramatizare constă în faptul că sunt alese pentru punerea în scenă acele pasaje din text menite să păstreze o alternanţă permanentă între tragism şi umor, între inocenţă şi greutatea mesajului de fond, între bucuria de a trăi şi responsabilitatea valorizării morţii.

Un aspect important legat tot de dramatizarea realizată de Chris Simion este alegerea personajelor. Spectacolul de la Teatrul Bulandra are 4 personaje care apar în scenă: Oscar (Marius Manole), Tanti Roz (Oana Pellea), Peggy Blue (Antoaneta Cojocaru) şi Bacon (Cristina Casian). Celelalte personaje sunt lăsate în afara lumii trasate prin decor, dar absenţa lor este menită să potenţeze prezenţa personajelor din scenă. Chiar dacă nu îi vedem, îi simţim pe părinţii lui Oscar, ştim că doctorul Dusseldorf este acolo, putem intui cam pe unde se ascunde Sandrine, micuţa cu chip de chinezoaică ce se sărută cu toţi pacienţii. Toate acestea sunt prezenţe care nu se văd, dar care accentuează importanţa personajelor care populează lumea vizibilă a lui Oscar.

Revenind la abordarea rolurilor, trebuie punctat modul în care sunt interpretate personaje precum Peggy Blue sau Bacon. Antoaneta Cojocaru şi Cristina Casian sunt, la nivel de imagine, apariţii fidele pentru ceea ce înseamnă personajele pe care le interpretează. În cazul lor, trebuie păstrată doar linia copilăriei. Bacon şi Peggy Blue au durata temporală determinată. Compoziţia tocmai aici intervine. Cele două actriţe chiar trebuie să rămână imagini de copii de la început până la final, pentru că, spre deosebire de Oscar, deşi Bacon şi Peggy Blue nu se confruntă cu limita morţii, ci a durerii, respectiv a unei boli care ajunge să fie depăşită, trebuie să rămână în timpul lor, în vârsta copilăriei.

Cele două personaje sunt elemente importante în lumea lui Oscar pentru că prin accentuarea duratei în care trăiesc devine mai clar modul în are Oscar realizează ieşirea din timp.

Un jurnal şi nişte scrisori

Poate ar fi trebuit să încep textul de faţă altfel de cum am făcut-o. Ar fi trebuit poate să spun "Aceasta nu e o cronică"... M-am răzgândit, pentru că ar fi fost cu siguranţă făcute conexiuni între această propoziţie şi "Ceci n'est pas une pipe" a lui Magritte şi m-aş fi faultat singură printr-o teorie despre limita limbajului.

Totuşi, aceasta chiar nu este o cronică... Tocmai de aceea îmi voi permite să nu mă gândesc la vreun canon de analiză şi să mă opresc asupra interpretării Oanei Pellea dintr-un unghi care, poate, încalcă reguli de aur ale criticii de teatru.

Ceea ce mi se pare cel mai important în modul în care Oana Pellea o creează pe Tanti Roz este o anumită colecţie de nuanţe care se întrepătrund cu structura de fond a asistentei care îl conduce pe Oscar pe drumul spre Dumnezeu, învăţându-l că Dumnezeu poate fi creat în propriul suflet. Scrisorile lui Oscar către Dumnezeu devin astfel piesele unui puzzle lăuntric care ajung să îl configureze pe Dumnezeul din sufletul lui Oscar. Dincolo de construcţia generală a personajului, cele mai relevante aspecte ale interpretării Oanei Pellea sunt date de expresii şi acţiuni care vin de dincolo de text, care transpar, de fapt, din configuraţia lăuntrică a actriţei. Când îl gâdilă pe Oscar, când îi spune "Ce gene lungi ai...", când rosteşte cu o anumită inflexiune "Băiatul meu...", Oana Pellea trasează de fapt portretul real al lui Tanti Roz. Acest portret se construieşte şi prin comunicarea pe care Oana Pellea o are în scenă cu Marius Manole, iar această comunicare este vizibilă tocmai în nuanţele anumitor replici, în gesturi de filigran, care compun de fapt osatura relaţiei dintre Oscar şi Tanti Roz.

Spuneam că aceasta nu este o cronică şi tocmai de aceea îmi voi permite să accentuez iar importanţa lumii proprii a unui actor pentru modul în care alege să existe în scenă.... Ultimul gând pe care Oscar îl rosteşte în spectacol este, de fapt esenţa mesajului său: "Mi-am dat imediat seama că veniseşi. Şi că-mi dezvăluiai secretul, marele tău secret: priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru întâia oară". Aceste cuvinte ale lui Eric-Emmanuel Schmitt m-au dus cu gândul spre ceva ce am citit într-o carte: Un om care se gândeşte la moarte în fiecare zi nu poate fi decât FERICIT! Doar aşa înţelegi şi te bucuri cât de cât de clipa şi de privilegiul de a fi în viaţă. Scrie şi pe pereţii mănăstirii Tismana. Sunt cuvintele Sfântului Antonie cel Mare: "Dacă am trăi în fiecare zi ca şi cum am muri azi, altfel ne-am bucura". Cele două gânduri sunt, în esenţă acelaşi lucru... A descoperi lumea perpetuu pentru prima oară şi a trăi fiece zi ca şi cum ar fi ultima.

În ce carte am citit al doilea gând? În Jurnalul Oanei Pellea... Restul e tăcere.

Ar trebui să vedem dacă dreapta potrivire a numelui e reală. Dacă sensul lui Oscar creat de Schmitt şi interpretat de Marius Manole păstrează semnificaţia originară... Ar trebui... dar... mai e nevoie, oare?