Priveşte lumea în fiecare zi ca şi cum ai vedea-o pentru prima dată - Oscar şi Tanti Roz

Am văzut, de-a lungul timpului, spectacole de teatru care mi-au plăcut mult şi la care am continuat să mă gândesc o vreme îndelungată după ce aplauzele de final s-au stins. Am văzut şi unele care nu m-au provocat să le iau cu mine mai departe în gând şi în suflet. În martie 2021 am văzut, în format online, spectacolul Oscar şi Tanti Roz şi e pentru prima dată când simt ceva atât de puternic şi de sincer încât mi-e teamă că nu voi putea pune în cuvinte. Am crezut iniţial că toată această emoţie este generată de povestea înduioşătoare pe care textul o spune, dar văd că efectul nu se estompează. Mă gândesc în fiecare zi la acest spectacol, îl port cu mine peste tot unde merg, îmi revin imagini în minte, mă înduioşez subit în intersecţii. Ceva s-a schimbat fundamental în mine.

Şi totuşi, ce ne face să rezonăm mai mult cu un spectacol sau cu altul? E vreun moment scurt şi fragil când suntem atinşi undeva pe dinăuntru, într-un colţ de suflet neştiut nici măcar de noi înşine? E vreo replică ce declanşează ceva în noi? E jocul vreunui actor? Sincer, nu ştiu. Dacă se spune că suntem câte puţin din fiecare dintre oamenii pe care-i întâlnim, atunci poate că şi spectacolele de teatru ar trebui să fie oameni.

Oscar şi Tanti Roz, după Éric-Emmanuel Schmitt, în regia lui Chris Simion-Mercurian, pe muzică de The Cranberries, spune povestea unui băieţel de doar 10 ani cu o minte clară, un suflet pătimaş şi o boală care-i ţintuieşte trupul firav în spital: leucemia. E exasperat de laşitatea oamenilor mari, care nu sunt în stare să-i spună verde-n faţă că mai are doar câteva zile de trăit. Deşi adulţi în toată regula, părinţii săi nu au curajul să îi fie alături, ceea ce îl determină pe Oscar să-şi pună întrebări sfâşietoare - "Ei nu ştiu să iubească decât un Oscar sănătos?"

Singura care pare să-i fie alături necondiţionat este Tanti Roz, o infirmiera bătrână, de o bunătate aproape arhaică, care nu-l lasă nici o clipă pe băiat să se deznădăjduiască, nici măcar atunci când acesta află că va muri.

Într-o zi, după ce-i spune nenumărate poveşti postmoderniste având-o pe ea protagonistă în meciuri de wrestling, Tanti Roz îi sugerează lui Oscar să îi scrie în fiecare zi o scrisoare lui Dumnezeu. Întreaga poveste evoluează în jurul băieţelului care, scriind cu conştiinciozitate, încearcă să desluşească răspunsurile unor întrebări pe care adesea şi le pun chiar şi adulţii "De ce lasă Dumnezeu pe lumea asta boli şi bolnavi? Dacă e atât de bun, de ce lasă atâta suferinţă?". Totodată, îşi dezvăluie inocenţa şi candoarea specifică vârstei prin replici precum "Auzi, Dumnezeu, dar tu unde locuieşti? Când vii să mă vizitezi? Că eu te primesc la orice oră", dar şi prin formulele cu care îşi încheie de fiecare dată scrisorile "Te sărut/ Te pup, Oscar".

Pentru ultimele zile de viaţă rămase, Tanti Roz îi propune lui Oscar să trăiască 10 ani în fiecare zi. Copilul se ţine de plan şi astfel, în lumea pe care i-o oferă spitalul, ajunge să experimenteze problemele fiecărei vârste. Trăieşte din plin o viaţă întreagă, pe repede-înainte, fără însă a se simţi grăbit. Se îndrăgosteşte, suferă, îşi face prieteni, urăşte, iartă, se bucură, ba chiar se şi căsătoreşte cu o altă pacientă de vârsta lui, Peggy Blue, pe care o iubeşte sincer şi căreia îi promite că o va apăra de fantome. Oscar îmbătrâneşte şi, inevitabil, piere.

Povestea sa are, desigur, o tentă pregnant melodramatică, dar este abil dublată de pledoaria necesităţii de a trăi fiecare clipă a vieţii cu entuziasm şi bucurie. Decorul supradimensionat (realizat de Adina Mastalie) pare a sugera că în această lume mult prea mare în care trăim, unii copii nu-şi găsesc locul.

Oana Pellea în rolul Tanti Roz este de o gingăşie extraordinară şi are o voce dulce care parcă repetă la nesfârşit "Oscar, băiatule", care îi fac statutul de luptătoare de wrestling să devină neverosimil. Totuşi, atunci când vorbeşte despre moartea mamei şi despre cum viaţa e pe zile, nu pe ani, pentru câteva momente am avut impresia că nu plângea Tanti Roz, personajul, asistenta medicală, femeia ce întruchipează metafora binelui, ci Oana Pellea însăşi.

Antoaneta Cojocaru îşi construieşte cu atenţie personajul care respiră greu din cauza bolii, dar care tot se sărută cu foc cu Oscar. Şi îi reuşeşte cu brio, căci Peggy Blue pare venită dintr-o lume fantastică.

Ciprian Nicula îl joacă pentru prima dată pe copilul ars Bacon, dar dacă nu ar fi menţionat asta la sfârşitul spectacolului, probabil că nimeni nu şi-ar fi dat seama. A stăpânit perfect acest rol, cu privirile sale complice, cu strigătele sale de durere atât de verosimile.

Iar Oscar... adică Marius Manole este absolut fantastic. Este un copil, cu o privire care ar putea topi chiar şi cel mai îngheţat suflet. Oscar al lui Marius Manole devine un simbol existenţial. Candoarea, inocenţa, dorinţa de comunicare, regretele, revoltele sunt nuanţat relevate prin interpretarea de excepţie a acestui actor. Marele său merit este că în construcţia personajului evită în permanenţă patetismele gratuite şi se axează pe o formă de umor amar-duios, care accentuează şi potenţează disperările, niciodată direct exprimate pe scenă în cuvinte sau în gesturi.

Aceşti patru actori urcă pe scenă şi (se) joacă. De-a timpul. De-a viaţa. De-a moartea. Ceea ce nu vedem, dar ştim că e acolo, teribil de reală (aşa cum sunt şi părinţii lui Oscar şi Doctorul Dusseldorf) e suferinţa. De la început şi până la sfârşit. Şi după.

În final, Oscar îmbătrâneşte şi, inevitabil, piere. La 120 de ani. Iar decorul camerei de spital se prăbuşeşte, rămânând în spatele său doar un gol imens. 

Oscar si Tanti Roz nu e doar o poveste înduioşătoare despre un copil bolnav, o asistentă glumeaţă şi câteva scrisori naive. Dacă privim cu atenţie, în spatele ei suntem noi. Noi, aceea care nu ne dăm seama cât de puţin trăim, cât de puţin vedem, cât de rar încercăm să ne împrietenim cu Dumnezeu, despre cât de greu găsim oameni frumoşi pentru care merită să trăim frumos. Oricare dintre noi poate fi un Oscar cu ceva mai multe zile dăruite, căci lumea noastră arată ca spitalul lui, cu adulţi care preferă să mintă frumos decât să dea piept cu viaţa. Prin acest "spital" se vor găsi întotdeauna câţiva (foarte puţini) oameni pentru care merită să ne trăim cu adevărat puţinele zile. Şi se vor găsi oameni care ne vor învăţa să credem. Şi deja vom fi devenit puţin mai buni şi mai bătrâni, exact ca micuţul Oscar de 120 de ani.

Mi-ar fi plăcut să văd fizic la teatru acest spectacol. În acelaşi timp, mă bucur că l-am văzut online, fiindcă nu m-a văzut nimeni când îmi ştergeam lacrimile şi nu m-a auzit când suspinam. N-aş fi vrut să-l deranjez pe Oscar care, înainte să moară, a scris pe o pancartă la capul patului că numai Dumnezeu are voie să îl trezească.

Am învăţat să privesc lumea în fiecare zi ca şi cum aş vedea-o pentru prima dată.