Ei, cum aş fi putut, vreodată, să-mi las glasul, strîns ca într-o pungă, în gît, să zboare ca fluturii lui Peggy Blue (...), de faţă cu lumea? Iată, că am putut. Şi o să continui să zic: Ei, cum aş fi putut, eu [care pînă mai deunăzi cu greu scăpam o lacrimă şi asta doar dacă în sală era suficient de întuneric] să permit şuvoiului pe care azi nu l-am oprit, să curgă în voie? Sau cum o să-mi permit să intru la o piesă de teatru singură? Niciodată! Azi, da. Şi nici nu mă interesează să ştiu de ce, dar deja ştiu. Fără să raţionez. Fără să programez. Fără să controlez.
Sunt mai uşoară, am mai scăpat de vreo trei - patru prejudecăţi bolovănoase. Meritul cui? Al textului, sigur. Al regiei, al ilustraţiei muzicale, al scenografiei, fără doar şi poate. Al actorilor, cu siguranţă. Ar fi putut fi toate acestea motivele. Dar să cadă într-o seară toate pietrele astea, precum cortina la finalul spectacolului...? Hmmm... A fost, cu siguranţă şi altceva.
Şi ştiu şi ce: căldura dăruirii, forţa speranţei, toleranţa pentru abandon, împăcarea cu vîrsta. Şi încă: starea de prezenţă nejustificat de puternică şi nejustificabilă cu mintea, spontană, frumoasă şi dublă: atît a copilului şi părintelui Oscar cît şi a îngrijitoarei şi infiatei Tanti Roz. Şi lacrimile ei. Şi lacrimile lui. Astea, toate, pot bucăţăli scuturi enorme de fontă pe care le cărăm ne-exersaţi, ne-trăitori şi senili după noi.
În Joia Mare, ni s-au citit la Denie, Evangheliile Patimilor Mîntuitorului. Şi tot azi, ni s-a predat Lumina care se naşte la Crăciunul piesei. Dragă Dumnezeule, învaţă-ne pe toţi, încet, să practicăm jertfa. Fiecare pentru sine, fiecare, în viaţa sa. Dragă Dumnezeule, învaţă-ne pe toţi să fim şi noi, puţin, Oana. Să fim şi noi, puţin, Marius.