The Lord of the Rings: The Two Towers - Faceţi dragoste şi război

Tocmai mi-am luat rămas bun (ah, dulce tristeţe!) de la elful Legolas, hobbitul Frodo, piticul Gimli şi vrăjitorul Gandalf cel Alb (fost Gandalf cel Sur), pe care nu-i voi revedea decît la anul, în ultima parte a trilogiei lui Peter Jackson, ecranizarea celor peste 1000 de pagini de epopee pe care profesorul de engleză şi anglo-saxonă J.R.R. Tolkien le-a bătut la maşină, cu numai două degete, între 1937 şi 1949, fără a bănui că, peste 50 de ani, vom fi cu toţii (cu excepţia cîtorva disidenţi) sclavii inelelor sale. Dar asta s-a întîmplat.

Dacă aţi văzut prima parte, Frăţia inelului, am plăcerea de a vă raporta că şi în Cele două turnuri, Legolas (Orlando Bloom) e un arcaş magnific: acest elf scoate o săgeată din tolbă, îşi nimereşte ţinta şi pune o altă săgeată în arc, în mai puţin timp decît îmi trebuie mie să trag un fum de ţigară (şi săgeţile sale străbat întunericul ca scînteile unei ţigări pe care-o scuturi). Iar aceasta nu e singura minune din film. "Ce pot face nişte oameni, atunci cînd se confruntă cu o ură atît de înverşunată?", îl întreabă regele Theoden (Bernard Hill) pe nobilul Aragorn (Viggo Mortensen), în timp ce sînt asediaţi într-o cetate, poarta se zguduie sub lovituri şi mii de orci, uruk-hai şi alţi asediatori, la fel de frumoşi precum numele lor, se înghesuie pe pasarela de-afară. Soluţia este o ultimă şarjă. Cînd poarta cedează, eroii dau pinteni cailor şi ies pe pasarelă, iar duşmanii zboară din drumul lor precum popicele. Ultima oră de film este o lungă bătălie în care se mai remarcă un basilisc (unul autentic, spre deosebire de cel din Harry Potter şi camera secretelor, care era doar o rîmă mai mare), un cal alb (care îl poartă în spinare pe vrăjitorul Gandalf şi coboară în galop o pantă destinată, în principiu, alpiniştilor) şi o trupă de copaci care merg, vorbesc şi aruncă bolovani: ştiu că în momentele acelea veţi fi prea uluiţi, dar încercaţi să nu pierdeţi un detaliu superb - copacul care ia foc şi îşi scufundă coroana într-un torent, ca s-o stingă, ca un om care îşi spală pletele.

Aici nu e vorba doar despre bani, figuraţie şi imagini computerizate. Nu orice regizor, care are la dispoziţie o armată şi cîteva herghelii, poate să transmită bucuria copilărească, sălbatică, a faptelor eroice. Pe ecran, găsim această exultanţă în prima bătălie din Braveheart (epopeea scoţiană a lui Mel Gibson), în ultima bătălie din Hoarda sălbatică (un masacru ce devine, sub ochii tăi, un moment de apoteoză) sau, fireşte, în bătălia de la Azincourt din Henric al V-lea, aşa cum a fost filmată în 1944, cînd Marea Britanie era în război şi Laurence Olivier îşi permitea să celebreze războiul cu conştiinţa împăcată. Şi regăsim această emoţie în Stăpînul inelelor.

Ce Dumnezeu or fi văzut pacifiştii americani din anii ’60 la cartea lui Tolkien, de ajunseseră să o venereze? Hobbiţii or fi nişte fiinţe blajine, dar tonul poveştii nu e nici pe departe paşnic. Aragorn îşi aţîţă arcaşii: "Fiţi necruţători, căci şi duşmanii vor fi!" Iar noi, băieţei - dar şi fetiţe - de toate vîrstele -, strigăm din sală: "Uraaa!"

De fapt, trei ore cît a durat filmul, în sala plină a cinematografului Scala nu s-a auzit nici pîs. Basmele bune impun genul acesta de respect: nu vrei ca povestea să se întrerupă ("Destul pentru seara asta!"), deci eşti cît se poate de cuminte - poate că, aşa, povestea nu te va mai părăsi. Sigur că, de la o anumită vîrstă în sus, nu e foarte matur din partea ta să vrei să rămîi printre hobbiţi, dar inelul acela chiar are putere. Deschid cartea lui Tolkien, la început, şi dau peste aceste versuri: One Ring to rule them all, One Ring to find them, / One Ring to bring them all and in the darkness bind them. Sună ca o prevestire - lumea întreagă atrasă în întunericul sălilor de cinema, subjugată de inel. În fond, poate că Tolkien bănuia ceva încă de-atunci.