** (pentru că, în pofida faptului că filmul nu-mi place, din motive pe larg expuse mai jos, nu pot să nu-i recunosc o serie de calităţi, printre care şi incredibilul succes la public, în faţa căruia mă plec)
Îmi asum riscul ca aceasta să fie ultima prezentare de film pe care o citiţi în aceste pagini. Nu mă tem că redactorul şef, care ar putea fi un fan al Stăpânului Inelelor, va renunţa la serviciile mele şi nici că şeful secţiei de cultură-divertisment mă va sancţiona. Mă tem de scrisori-capcană şi de atentate din partea fanilor cărţii şi filmului, pentru că, trebuie să vă spun, mie tot nu-mi place filmul, nici măcar la episodul al doilea.
Am renunţat la o prezentare cinstită şi impersonală pentru a pune pe hârtie adevăratele mele sentimente deoarece bănuiesc că o parte dintre cei care nu au fost complet fascinaţi de film (prietenele baieţilor care îşi salvează jocurile sub nume ca Aragorn sau Gandalf, mamele copiilor care au pe pereţi desene cu orci şi Uruk-Hai, colegii duşi cu forţa la film de cititorii dedicaţi ai operei lui Tolkien şi alţii asemeni lor) ar putea găsi în aceste rânduri o atitudine care să-i ajute să iasă în faţă şi să spună cu adevărat ceea ce cred. Pe de altă parte s-ar putea să greşesc, situaţie în care sunt gata să fac faţă consecinţelor.
Mărimea contează
De ce nu-mi place Stăpânul Inelelor? În primul rând pentru că e lung. Şi prin asta nu înţeleg numai faptul că durează trei ore (fără un minut), ci şi la faptul că scenele sunt lungi, decorurile spectaculoase (care m-au făcut în mod real să visez la o emigrare în Noua Zeelandă, dar, probabil, asta ar fi reuşit orice film turistic onest făcut în insulele de la antipozi) sunt dezvăluite pe îndelete, pe o muzică languroasă şi evocatoare de episoade istorice ale unor filme mai mult sau mai puţin reuşite, că personajele prezente într-o scenă sunt filmate cu atenţie şi mult timp la dispoziţie, chiar dacă ele sunt angajate în activităţi urgente şi că până şi scenele de acţiune durează mult mai mult decât ar fi strict necesar pentru a ne da o idee despre ce se întâmplă şi cât de serios este acest lucru. Probabil că aceste scene foarte lungi fac parte din ritmul special al filmului, dar accentele care definesc acest ritm cad mult prea rar ca, între ele, mintea să nu rătăceasca pe alte meleaguri (Oare cum au făcut să se mişte Gollum? şi Picioarele păroase sunt de fapt pantofi? şi Oare chiar a slăbit atât de mult Liv Tyler? şi, mai ales Ce spune, ce spune?) şi să piardă complet legătura şi, prin urmare, ritmul.
Originalul şi ecranizarea
În al doilea rând pentru că nu mi-a plăcut cartea (sau cărţile, pentru a fi mai riguros). Am găsit descrierile elaborate şi întregile genealogii şi istorii necesare pentru a putea urmări naraţiunea prea dificile şi prea stufoase pentru a nu reprezenta o adevărată piatră atârnată de piciorul poveştii în sine. În plus, în calitate de cititor de romane fantastice şi ştiinţifico-fantastice, am ajuns să văd că o lume imaginară complet diferită de a noastră nu are nevoie de o descriere elaborată pentru a putea fi vizualizată de cititorul începător. Este suficientă perspectiva unui personaj bine construit, pentru a vedea prin ochii lui un întreg univers. Spunea cineva că, de fapt, succesul lui Tolkien se justifică prin originalitatea şi forţa numelor inventate de el, lucru cu care sunt tentată să fiu de acord.
Circ pentru popor
În al treilea rând nu-mi place filmul pentru că găsesc că efectele speciale apreciate ca atare reprezintă, în sine, un semn al eşecului lor. Am văzut desene animate la care am avut nevoie de mai puţine eforturi pentru a intra în povestea spusă acolo, decât pentru a crede lucrurile din cele două filme ale seriei Lord of the Rings. Scenele de luptă, care abundă în Cele două turnuri sunt privite cu admiraţie pentru reuşita deplină a tehnicienilor specializaţi în efecte speciale. Am văzut însă în filme şi chiar şi în piese de teatru scene similare în care trucajele şi butaforia erau evidente şi care totuşi m-au prins până la capăt. Virtuozitatea, chiar şi cea în materie de efecte speciale generate de computer, nu este, până la urmă, echivalentă cu arta.
Finalul apoteotic
Nu-mi place Stăpânul inelelor, nici primul episod, nici al doilea, pentru că, de fapt, spune o poveste care nu mă interesează. Personajele, oricât de pitoreşti, nu mă atrag, iar aventurile lor mă lasă rece. Sunt gata să recunosc tot felul de merite acestui film, luate separat, dar nimeni nu mă va putea convinge că cele şase ore petrecute pâna acum în faţa lui (care vor deveni, anul viitor, nouă, pentru că, oricât de neinteresantă mi se pare povestea, trebuie să vad cum se termină chiar daca ştiu acest lucru, dacă nu din lectura cărţii, macar din clişeele narative de care atât filmul cât şi romanul abundă) nu puteau fi folosite mai bine. Părerea mea!