Lord of the Rings: The Two Towers

Mărturisesc că a trebuit să recitesc un text pe care l-am scris anul trecut despre Lord of the Rings înainte să mă apuc de acesta. Pe de-o parte sunt şi acum de acord că lumea ar trebui să se apuce să doinească ceva în elfă : "Hopa vine Entu'" sau "Prinde orcuNULL, scoate-i ochiu".

Pe de alta, adevărul e că nu m-a ajutat prea mult. În acel text nu vorbeam prea mult despre film, ci făceam o promovare neruşinată a fenomenului. Şi îi făceam snobi pe cei care stăteau la coadă la film datorită nominalizărilor la Oscar.

Acum, când trilogia a ajuns la al doilea "volum" cinematografic, trebuie să vorbesc despre film.

Lord of the Rings: The Two Towers (Cele două turnuri) este pe aici, pe acolo, prin părţile esenţiale, total diferit de Lord of the Rings: The fellowship of the Ring (Frăţia inelului). Nu ca lungime, pentru că ambele necesită alocarea a trei ore din viaţă, cu numeroase pungi de popcorn, perne la spate şi sticle de cola.

The fellowship of the Ring a fost un film bântuit de verdele liniştit al Comitatului, de veselia şi tâmpenia adorabilă a hobiţilor (ăia mici, creţi, oarecum irlandezi şi cu păr pe picioare), de momentul prezentării personajelor (prima jumătate a filmului) şi de fascinaţia creată de elfii lui Elrond sau Galadriel. Bine, au mai bântuit şi nişte orci şi nişte nazguli, dar nu atât de serios.

Aceasta a doua parte suferă din punct de vedere cinematografic de o problemă de concepţie (de genul: cum naiba ecranizez eu asta?). Acţiunea cărţii e segmentată, disparată, fiecare personaj alege alt drum, suferă transformări individuale şi se confruntă cu alte pericole. Dacă în prima parte cei nouă însoţitori ai inelului puteau fi priviţi ca o entitate, în partea a doua ei necesită o definire individuală.

Aşa face cartea. E mai uşor acolo, căci nu te limitează decenţa cinematografică (şi bugetul). Nu e uşor să respecţi structura cărţii (de la care Jackson a făcut totuşi doar abateri minore) şi să dezvolţi toată acţiunea în trei ore.

Nu e uşor să îl faci pe Aragorn să pară şi mai supărat decât în momentul în care a spus "Let's hunt some orc!". Nici pe Frodo să pară un dement, când nu îl vedeai în stare nici să roadă o păpădie. De asemenea, se pune problema ce faci cu Merry şi Pippin care în partea întâi au fost folosiţi mai mult ca recuzită. Trebuie de asemenea să îi întăreşti rolul de protector al lui Sam şi trebuie să îl învii pe Gandalf! Ufff...mai bine faci bugetul pe 2003 al vreunui minister de resort !

Pentru cine nu a văzut prima parte, The Two Towers va începe brusc şi va continua la fel de brusc. La fel se va şi termina (aviz celor care încă nu au pus mâna pe carte) Dacă introducerea făcută intrigii în prima parte e fabuloasă, partea a doua suferă la capitolul recapitularea faptelor. Aproape nimic despre inel, nimic despre relaţiile dintre seminţii, nimic despre relaţiile dintre personajele principale.

The Two Towers e dedicat exclusiv celor care au trecut cu succes prin The fellowship of the Ring. Mă întreb dacă cei care fluierau a pagubă la sfârşitul primei părţi se vor întoarce.

Lipseşte în acest film elementul strălucitor, elementul eroic şi determinant. Jackson a introdus poate prea multă resemnare, probabil în speranţa că are la dispoziţie partea a III-a pentru explozia de forţe. Gondor-ul e neconturat, iar Faramir nu promite. Rohan-ul e palid şi deconcertant, iar Theoden e departe de forţa şi hotărârea de care o dă dovadă în carte (după alungarea lui Grima, care fie vorba între noi, arată bine). Enţii sunt amuzanţi, dar departe de a fi monumentali şi eterni.

Merry şi Pippin sunt simpli catalizatori (o evoluţie totuşi faţă de The fellowship of the Ring), Legolas şi Gimli (sursa de umor a filmului) sunt sacrificaţi unui Aragorn prea tăcut şi împotmolit în vorbe pentru ce va urma, iar Gandalf apare rar şi pare confuz.

În ciuda celor spuse mai sus, filmul merită fiecare minut. Pentru că e Lord of the Rings! Pentru că respectă capodopera lui Tolkien! Pentru că e făcut de un om care se vede de la o poştă că e îndrăgostit de poveste! Şi pentru că Sam îi răspunde lui Faramir la întrebarea "Eşti bodyguard-ul lui?" (al lui Frodo) cu "Nu, sunt grădinarul lui !".