Naraţiunea filmului, o adaptare liberă a romanului ştiinţifico-fantastic Picnic la marginea drumului scris de Arkadi şi Boris Strugaţki, ne poartă în aşa-zisa Zonă, un spaţiu capricios, guvernat de legi extraterestre şi râvnit atât de oameni de ştiinţă, cât şi de aventurieri. Zona se lasă pătrunsă doar în compania Călăuzelor, ghizi ilegali ale acestor meleaguri primejdioase, păzite de forţe armate. Cel mai de preţ loc al Zonei este o presupusă Cameră în care dorinţele se împlinesc. Scriitorul şi Fizicianul (personaje-oglindă a dezbaterii infinite dintre cei doi poli intelectuali) decid să pornească în căutarea acestui spaţiu fabulos, iar Călăuza se oferă să le deschidă drumul în schimbul unei sume de bani. Însă Camera nu îndeplineşte dorinţele pe care oamenii cred că le au, ci pe acelea la care ei nu s-ar fi gândit vreodată că le-ar putea avea. Camera îndeplineşte dorinţe adevărate, însă doar celor ce doresc inocent.
Călăuza atinge deja problematica următoarelor (şi ultimelor) două filme ale lui Tarkosvki, Nostalghia (1983) şi Offret / Sacrificiul (1986): Se poate vorbi de o credinţă pură şi nemediată? Şi, dacă da, prin ce încercări sau sacrificii se poate ajunge la o asemenea spontaneitate? Binele absolut poate fi atins doar atunci când dorinţa este dezinteresată. Cercetările mistice şi religioase ale lui Tarkovski se alătură celor ale lui Simone Weil, care ne explică, în textul său intitulat Greutatea şi harul, că lucrurile sensibile sunt reale în forma lor sensibilă, dar ireale ca bunuri materiale.
La puţin timp după apariţia filmului, odată cu catastrofa de la Cernobîl, viziunea distopică a lui Tarkovski s-a dovedit profetică, iar noţiunea de Zonă, asociată până atunci cu lagărele de muncă din Siberia, a primit o nouă însemnătate, deopotrivă catastrofică; noul dezastru nu mai putea fi ascuns de ziduri, fiind unul eteric, imposibil de controlat şi apt să invadeze teritorii îndepărtate.
Lentoarea de care filmul este acuzat la lansarea sa în Uniunea Sovietică se dovedeşte a fi o strategie de preţ a lui Tarkovski: atunci când ecranul redă întocmai ritmul cotidian al lucrurilor, cea mai mică dislocare a cursului normal ia o amploare înfricoşătoare. După cum observa criticul de film Maya Turovskaya, tehnicile de teroare din filmul lui Tarkovski sunt cele ale ambiguităţii, a ceea ce nu poate fi explicat. Din senin, un telefon sună în mijlocul ruinelor. Sunetul trenului, poate mai mult decât oricare altul, se încrustează în peisajul filmic şi capătă valoare de refren: acesta ne deschide cadrul înainte ca imaginea să se fi clintit din loc, ne poartă şi ne întoarce în spaţiul de unde am plecat, asemenea unei reveniri la sursă.
Textura peisajului sonor, cât şi a celui vizual, nu este niciodată un pur artificiu artistic, ci reflectă sinuozitatea traseului parcurs de cei trei bărbaţi. Lumea tangibilă este consubstanţială cu cea spirituală, fapt evocat cu măiestrie literară într-un monolog al Călăuzei: "La naşterea sa, omul este slab şi maleabil, iar atunci când moare, carnea şi inima sa devin dure: lemnul copacului în creştere este gingaş şi suplu, căci, atunci când se usucă şi îşi pierde supleţea, arbustul moare." Cele două personaje feminine, soţia Călăuzei şi fiica lor, o copilă înzestrată cu puteri telekinetice, rămân în exteriorul Zonei, un teritoriu monoton, redat mereu într-o nuanţă de sepia. Excluse de la aventura centrală, cele două deţin un adevăr propriu, o înţelepciune înrădăcinată, ce nu caută confirmare.
(Alle Dicu este masterandă CESI)
Stalker / Călăuza
URSS / 1979 / 155 min / color cu secvenţe sepia
Dramă, SF, adaptare după romanul Picnic la marginea drumului de Arkadi şi Boris Strugaţki
R: Andrei Tarkovski
Cu: Alexander Kaidanovski, Anatoli Soloniţîn, Nikolai Grinko, Alissa Freindlikh