În anii '80, adolescent fiind, n-am înţeles - nici n-aveam cum - că sensul
Călăuzei lui Tarkovski (şi, aveam să descopăr mai târziu, al tuturor filmelor sale şi chiar al romanelor dostoievskiene pe care, cu nesaţ, le-am citit în liceu:
Crimă şi pedeapsă, Fraţii Karamazov, Idiotul, Demonii, Adolescentul), nu îl pot afla ori desluşi prin speculaţii (sau polemici intelectuale), prin raţionalizări şi hermeneutici culturale. Nu l-am aflat nici atunci când am ajuns la literatura lui Nicolae Steinhardt (mai ales
Jurnalul fericirii şi
Dăruind vei dobândi). Însă aici - parcă mai evident, mai pregnant decât în cazul mai sus-pomeniţilor autori ruşi - lucrurile şi esenţele par să se vadă mai puţin "în ghicitură" şi mai mult "faţă către faţă". De ce? Pentru că aici este mai abruptă întâlnirea cu "făptura cea nouă", cu "adevărata minune" a lui Hristos (Steinhardt: "eşti în Hristos, eşti făptură nouă").
Oamenii, mai cu seamă atunci când sunt tributari scepticismului, pun problema exclusiv în termeni "paranormali". Pentru ei, credinţa nu este un
work in progress, un
quest ce presupune paradoxul, taina. Este, în cel mai bun caz, o chestiune utilitaristă, "eficientă", "cuantificabilă", "magică". De aceea ne şi asemănăm cu cei care-I cereau Mântuitorului să Se coboare de pe cruce dacă e "Fiul lui Dumnezeu". Aşa cum, peste două mii de ani, Scriitorul şi Profesorul din filmul lui Tarkovski îşi imaginau că altfel ("ciorapi de piele, un echipament impresionant") trebuie să arate "
stalkerul" (călăuza) care urma să-i ducă spre Zona unde se îndeplinesc toate dorinţele omului. Şi unde, aveau să înţeleagă, se îndeplineşte doar acea dorinţă - numai una - fără de care omul nu poate trăi, iar nu orice moft. Prin urmare,
quest-ul este deopotrivă unul "exterior", cât şi - mai ales - unul "interior". Pentru această călătorie, spune Călăuza, e nevoie de pregătire. Altfel e în zadar. Altfel - ca şi atunci când încercăm să desluşim filmul - rămânem în zona "genurilor cinematografice" (aici: S.F. -ul) şi vedem în
Călăuza o bizară poveste "fantastică" în care fetiţa Stalkerului este "înzestrată" de Dumnezeu cu "puteri magice" - pentru că mută cu privirea obiecte (nişte pahare) - drept compensaţie pentru infirmitatea sa (nu poate merge). Şi-ntr-adevăr, fără credinţă, fără suflarea Celui Îndelung Milostiv, nu suntem decât nişte bieţi scriitori şi nişte bieţi profesori blazaţi şi plini de
ego, acri şi sinucigaşi. În fond, nu ei sunt (nu ei ar trebui să fie) pricină de mirare. Atitudinea lor ("agnosticismul" lor, "circumspecţia" lor cinică) sunt comune, sunt obişnuite, sunt "bune" (adică de tip "standard").
Cu totul "ne-bună" şi extra-ordinară este atitudinea Călăuzei (pe care Scriitorul nu uită să-l facă "debil mintal"), încăpăţânarea de a da un sens (recuperând, într-o lume "post-apocaliptică" sau "post-creştină", o anume rânduială pierdută) prin participarea - în chip apofatic, mereu sugestiv - la "evenimentul eclezial". Dar, spune el, trebuie să crezi. Cu totul "ne-bun" este şi gestul mamei lui Ivan din
Umbrele strămoşilor uitaţi, care-şi ocroteşte băiatul de scălâmbăielile unor "buni" (ale unor demonizaţi) ce vor să-l atragă în mrejele lor. Scena se petrece în faţa unei biserici săteşti, plină ochi de lume venită la Sfânta Liturghie, unde intră Ivan şi mama sa. (Scăparea de "atacurile demonice" e doar în slujba transfiguratoare, după cum aceeaşi slujbă e "cumplită" - ca şi Zona din
Călăuza - pentru cei nepregătiţi să o primească.)
Nu altfel decât "ne-bun" este şi Ivan din
Hadersfild, filmul sârbesc ce e o variaţiune pe tema din
Trainspotting sau
Requiem for a Dream. Ivan este un "idiot" pentru "bunii" săi (foşti) colegi de liceu, cărora nu se sfieşte să li se "spovedească", amintindu-le însă de învăţăturile Sfinţilor Părinţi ce vorbesc despre despătimire, despre conştientizarea reală a sintagmei
carpe diem. Risipirea lor e "bună" şi "ca lumea", pentru că e "în rând cu lumea". Cu lumea înnebunitoare. Ivan îi răspunde acesteia printr-o asceză auto-impusă.
Întâlnirea cu filme ca
Hadersfild, Călăuza, Nazarin, Viridiana, Lumină de iarnă, Jurnalul unui preot de ţară, Simion al deşertului, La dolce vita, Julieta şi spiritele, După dealuri, Andrei Rubliov, Căinţa şi, mai recent,
Somn de iarnă, Leviatan sau
Ida sunt tot atâtea prilejuri de a înţelege - o dată în plus - nu atât că jertfa Mântuitorului a fost zadarnică (de vreme ce, de două mii de ani oamenii repetă, la nesfîrşit, aceleaşi greşeli), ci că asumarea acestei jertfe presupune o trudă neostoită. Numai aşa rămânem întru "dreapta socotinţă" care ne fereşte de a judeca, de a cârcoti, de a ne risipi în palavre. Numai aşa ajungem să intuim - vai, într-o măsură infimă - răul pe care, cu sau fără voia noastră, l-am pricinuit altora. Doar aşa dobândim adevăratul curaj de a ne cere iertare.
Nu cred în întâmplare. Cred că, aşa cum spune, la un moment dat, Călăuza, "totul are un sens şi o cauză". Cred că este important să ne păstrăm - cu orice preţ - simţul mirării. Pentru că nu "tăcerea lui Dumnezeu" este problema, ci surzenia (sau indiferenţa) noastră. Risipirea noastră pe alte "frecvenţe". Şi-i păcat, pentru că viaţa este, totuşi, doar una.
