Mackie-şiş contemporan - Un prophète

Un prophète se termină cu cea mai frumoasă variantă pe care am auzit-o vreodată de la Mack the Knife, songul compus de Kurt Weill pentru Opera de trei parale a lui Brecht. Şi în timp ce Jimmie Dale Gilmore cântă, Malik (Tahar Rahim) iese pe poarta închisorii alături de iubita şi copilul celui mai bun prieten, răpus de cancer, pe care trebuie să îi protejeze în continuare; în spatele lor, un cortegiu de maşini de lux îi urmează - sunt interlopi pe care Malik i-a câştigat de partea lui cu răbdare şi inteligenţă şi care îl recunosc acum drept lider. S-a transformat personajul nostru într-un Mackie Messer în timpul celor şase ani de detenţie, care au funcţionat ca şase ani de formare într-un mediu ostil şi dur? Nu ştim, dar cu siguranţă a devenit mai versatil, mai abil, ştie să citească, a învăţat dialectul corsican şi economia, se cunoaşte mai bine pe sine, pe cei din jur şi cultura de care aparţine. Dintr-un puşti arab fără apărare, intenţii rele şi mai ales fără identitate, condamnat pentru nişte delicte minore, Malik devine în puşcărie deplina manifestare a tuturor disponibilităţilor care existau latent în el - e inteligent, bun strateg, prieten loial şi un criminal abil. Pentru că e nevoit, învaţă să ucidă ca să nu fie ucis, să se supună şi să servească clanul corsican care mituieşte paznicii şi conduce închisoarea. Apoi învaţă să facă bani din propria afacere cu droguri şi să manipuleze în favoarea sa tensiunile dintre gaşca arabă şi cea corsicană. Apoi preia conducerea.

Filmul lui Jacques Audiard poate fi o critică adresată capitalismului, o pildă despre exploatarea celui slab, victoria celui care gândeşte cu o mutare înainte şi şansele minime pe care le oferă o societate coruptă. Dar Un prophète e şi un joc lent de strategie în lumea crimei organizate, o radiografie a crizei multiculturaliste din Franţa zilelor noastre sau, cum şi-a dorit Audiard, un prilej de identificare, "o imagine pentru cei care nu au o imagine în filme, cum sunt arabii francezi". Poate secvenţele de visare ar fi putut pe alocuri să lipsească, dar privirea frontală, expunerea subiectului şi a tensiunii, interpretările actorilor şi mai ales locul special pe care Audiard îl dă muzicii în filmele lui fac o vizionare de-un Grand Prix la Cannes şi o nominalizare pentru film străin la Oscar.