Lui Malik El Djebena, proaspăt adus în detenţie, César Luciani şi gruparea lui de gangsteri corsicani îi pun în vedere că nu va putea răzbi în afara sferei lor de influenţă. Îi spun că trebuie să îl ucidă pe unul dintre membrii grupării mafiote paralele - a musulmanilor - pentru a fi primit sub aripa lungă şi caldă a lui César. Malik nu acţionează în conformitate cu instrucţiunile ucigaşe primite pînă nu-i este clar că nu prea are ce face altceva. Ăsta e unul din momentele în care filmul îşi arată dinţii logici; Malik vrea să-l contacteze pe şeful închisorii, încearcă să dea de responsabilul de palier, caută căi de ieşire. Însă orice direcţie vrea să apuce, nu găseşte la capăt ajutor, ci dă piept tot cu zmeii lui César. Viaţa în închisoare e gestionată de mafie, astfel că anti-eroul din filmul lui Jacques Audiard are necontenit înainte o alegere falsă: ecuaţia sa e lipsită de latura binelui. Sau, altfel spus, într-o ecuaţie care implică o acumulare a răului (închisoarea fiind locul în care răul din societate trebuie exilat), nu poate spori decît răul. Partea cea mai plăcută în povestea asta e că în clipele de cumpănă ale peliculei există reprize de aşteptare în care spectatorul are răgaz să judece situaţia lui Malik şi să vizualizeze posibile trasee pe care le poate urma personajul. Întotdeauna privitorul are vreme să se detaşeze, să privească ansamblul şi, în paralel cu Malik, să afle cea mai bună rezolvare posibilă pentru situaţia dată. Confruntarea celor două opţiuni (a spectatorului şi a lui Malik) contribuie la edificarea spiritului realist al filmului; cei din sală au în minte balanţa în care pot aşeza decizia de pe ecran şi decizia lor, în aşa fel încît manipularea celor dîntîi (obligaţia spectatorului de a-şi asuma destinul lui Malik) tinde spre zero.
Malik este materialul unui exerciţiu de modelare umană. Nu are vreo condiţionare specială cînd intră în puşcărie - la nouăsprezece ani, cu o pedeapsă de şase ani -, nu ştie să scrie, nu ştie să citească, nu are părinţi, nu a avut o casă, nu a avut o limbă maternă. Din cîte crede el, nici măcar condamnarea nu e dreaptă. Golul din interiorul lui Malik poate fi umplut de orice, e terenul perfect pe care poate rodi ceea ce detenţia sădeşte. Şi faţă în faţă din start cu cerinţe care să-i ascută instinctul de prădător, Malik porneşte un proces de autoinstruire care să-l transforme din dominat în dominator atunci cînd vremea va fi prielnică. Urmează cursuri de alfabetizare, lucrează în fabrica de textile din interiorul închisorii şi, în tot acest timp, fiind în slujba lui César, învaţă din umbră, cu tenacitate, ce înseamnă să fii lider în lumea interlopă, învaţă ce înseamnă inteligenţă socială în acest mediu extrem. Şi cînd e vremea să arate ce a învăţat, nu mai are îndoieli, nici nu ezită.
Un prophète e un fel de Entre les murs în care zidurile se întorc la sensul lor propriu. Filmul lui Audiard mută în alt spaţiu discuţiile din Entre les murs. Conflictele între superiori şi inferiori, zbuciumul rasial şi diferenţele etnice sînt stîlpii pe care Un prophète îşi ţese pînza, iar inteligenţa lui Audiard e vizibilă în faptul că reuşeşte să disimuleze secvenţă cu secvenţă discursul despre minorităţi, xenofobie sau despre dialectica stăpîn-sclav, printr-un ropot de tensiune, amînare şi acţiune care te ţintuiesc în scaun încît nu simţi lungimea filmului. Abia după vizionare sensul social al filmului devine subiect explicit de meditaţie pentru spectator. Pînă atunci, ritmul, suflul filmului, violenţa explicită, tensiunea care se acumulează în reprize bine dozate de aşteptare şi speranţă, nu lasă răgaz pentru o aprofundare serioasă a mesajului peliculei.
Secvenţele violente sînt absolut năucitoare. Întotdeauna filmul spune din timp ce urmează să se desfăşoare ca violenţă (cum va fi ucisă o anumită persoană, cine în cine va trage) şi de fiecare dată - în ce mă priveşte, cel puţin - realitatea violenţei de pe ecran mi-a făcut ţăndări aşteptările. În Caché puteţi urmări una dintre cele mai teribile sinucideri de pe marele ecran (fratele vitreg al lui Georges Laurent îşi taie gîtul). Acolo şocul era mare fiindcă nimic nu anunţa teribila faptă. Aici, însă, ştii că Malik are asupra sa instrumentul cu care trebuie să ucidă. Greşeşte, cel vizat anticipează intenţiile lui Malik şi cei doi ajung să se încaiere. În condiţiile astea chiar trebuie să fie extremă imaginea omorului ca să şocheze tare de tot. Şi de şocat şochează!
Fără să fie atît de izbîndit precum Gomorra - Un prophète preia dinamica americană a gangsterului, doar că în locul imaginii glamour specifică nelegiuiţilor de peste ocean, pelicula franceză e infuzată de sălbăticia frustă europeană şi de tendinţa de a detaşa spectatorul de poveste (pînă la urmă, ca spectator, poţi să îmbrăţişezi Răul fără mustrări de conştiinţă?) -, filmul lui Audiard rămîne un reper în filmul contemporan de gen. Emblematică pentru ceea ce spune Un prophète rămîne secvenţa în care Malik trebuie să plece spre Marseille cu avionul, însărcinat de César. La controlul de îmbarcare, pe lîngă mişcările clasice de check-in, Malik scoate şi limba, să fie clar că nu are nimic de ascuns, după cum era obiceiul în închisoare.