Ea e isteaţă foc, cântă la violoncel, ascultă Jacques Prevert, are limba ascuţită şi vrea să ajungă la Oxford. El e versat, adoră să se ducă la concerte de violoncel, iubeşte Ravel, are miere pe limbă şi a fost la Oxford. Ea e o virgină de 16 ani care locuieşte în casa cam opresantă şi lipsită de viaţă a părinţilor ei bine intenţionaţi, însă inadecvaţi, care beau doar de Crăciun şi vor să-şi vadă fata "aranjată" cu orice preţ (ceea ce, la vremea aia, însemna una din două: fie universitatea, fie căsnicia). El e un playboy de 35 de ani, un escroc fermecător şi extrem de abil (va ispiti fiica simultan cu părinţii ei) care trăieşte în lumea glitzy a licitaţiilor de artă, a restaurantelor crepusculare şi a petrecerilor lascive.
Se ţine departe de tezism
Suntem în Londra, la început de swinging sixties, o perioadă al cărei plus a fost dat, în bună măsură, de coliziunea dintre o societate ultraconservatoare şi aripa tânără, liberală, rock-and-roll.
Însă, dincolo de faţada ei exuberantă şi colorată, această boemie era refugiul perfect pentru indivizi superficiali, amorali, gata să-şi abandoneze orice scrupul în numele fun-ului. Jenny va afla acest lucru pe pielea ei, însă episodul amar n-o va pune la pământ, ci o va ajuta să se definească. În ciuda ineptei traduceri româneşti (O lecţie de viaţă aduce a unul dintre acele titluri schimbate pe vremea comunismului ca să sune mai educativ pentru activiştii culturali şi ca să nu se plătească drepturile de autor), An Education nu e tezist.
Există suficientă ambiguitate morală (tipic British) ca să-l facă interesant. Jenny se bălăceşte o vreme în rafinamente hedoniste, dar e în stare să zărească dincolo de aparenţe şi să decidă, cu o maturitate peste vârsta ei, că it's not her cup of tea. Aşadar, un uşor detur de la vechea poveste a şcolăriţei naive seduse de un bărbat versat, libidinos. Eleva de aici se îmbarcă în această legătură cu un spirit aventuros, după ce a cântărit bine avantajele, iar prinţul şarmant, chiar dacă se transformă, până la urmă, în broască, o ajută pe puştoaică să se emancipeze.
E tipul de experienţă în acelaşi timp exaltantă şi sordidă, peste care nu ţi-o poţi desprinde de suflet, pentru că devine o parte din tine. Filmul, pe alocuri puţin cam tradiţionalist în construcţie pentru gustul meu, este o mostră tipică de "clasicism britanic": scenariu solid cu replici antologice (adaptare de Nick Hornby după autobiografia lui Lynn Barber), reconstituire de epocă superbă, distribuţie epatantă. Carey Mulligan (o actriţă de 24 de ani care arată de 15) posedă o luminozitate ce, practic, arde ecranul, o graţie hepburniană, dar şi un amestec perfect de senzualitate şi impertinenţă, de inocenţă şi de şiretenie.
"Nu fi burgheză, Jenny, meriţi mai mult de atât!", îi spune el. Da, merită mai mult decât o inimă sfărâmată, merită o viaţă sclipitoare care să-i dea înţelepciunea de a nu se uita înapoi cu mânie.