Dar David nu i-a spus adevărul...
Filmul curge frumos şi lin. Scenele alternează: unele fără muzică deloc, altele cu muzică foarte plăcută (You Got Me Wrapped Around Your Little Finger). Totul are un aer aparent static, dat de scenele dese, de grup, în jurul mesei sau în maşină, dar totul are o surdină a emoţiilor. Ceea ce rămâne este frumuseţea de cristal al unui concert de cameră la viola da gamba. Iar Jenny, ca un mic peştişor, se învârte fericită în noul ei acvariu.
Cu unghiuri frontale şi cu camera fixă în cea mai mare parte, cu câmp-contracâmp cu eroii care privesc direct în cameră, povestea banală şi veche de când lumea e redată cu decenţă, cu graţie, romantic. "Normalitatea burgheză", cu tiparele ei, cu limitele care o strâng pe eroină ca un pantof nou, ajunge în final să fie - foarte frumoasă scena tată-fiică (Molina concentrat şi foarte uman) - o discuţie-mărturisire prin uşa închisă, o asumare şi o iertare ca temelie pentru ce va urma în viaţa ei. Căci, desigur, viaţa merge mai departe, dar contează foarte mult cum. Nu e uitat nimic, niciun punct din schema binecunoscută a unei înşelări, interesant însă e cum se rezolvă totul, cu câtă generozitate.
Nick Hornby, creatorul reuşitelor romane About a Boy şi High Fidelity, e foarte bun la replici. Adaptarea sa după memoriile lui Lynn Barber e strălucită. Cuvintele sar în aer şi strălucesc ca fascinant foc de artificii.
Descoperirea unei vieţi paralele, a unui trai complet nebănuit până atunci, a cluburilor şi vieţii de noapte, a unui apartament elegant şi plin de lucruri scumpe şi rare ca un muzeu, a licitaţiilor de artă şi a curselor de câini o ameţesc pe tânăra eroină. Se pune în discuţie o temă veche - viaţă sau şcoală? Şi în Anglia de după război, când flower power nu există, nici Beatlesmania, răspunsul e logic, de înţeles. Fără explicaţii multe şi fără stridenţe, fără exces de sentimentalism, totul e îmbrăcat impecabil. Filmul are stil, cadrele sunt perfecte, rafinate. Replici brici. Reacţii temperate. Şi apoi prin repetiţie - ea mereu la masă acasă cu părinţii, cu cele trei prietene în stradă, cu colegul timid - ca să pară totul şi mai claustrofobic, ca să o (ne) facă să apreciem şi mai mult evadarea. Fiecare dintre cei trei noi prieteni o seduce, o ispiteşte într-un fel. Unul îi oferă dragostea, atenţia lui reţinută (Peter Sarsgaard foarte bun, aici semănând des cu Colin Firth, ca un păianjen care aşteaptă ca prada să se lipească în plasă), altul banii, casa plină cu obiecte scumpe, concert de muzică simfonică, o discuţie inteligentă (Dominic Cooper bine temperat), sau luxul hainelor (excepţionale costumele Odilei Dicks-Mireaux!!!), şicul, o alură, un tip de coafură şi machiaj (Rosamund Pike care îşi întâlneşte aici câteva din colegele de platou de la noul Pride & Prejudice din 2005).
Jenny, ajunsă în partea de jos a sinusoidei sale vitale, bate la o ultimă uşă. În rolul profesoarei de engleză, cu ochelari,cu părul lins şi strâns, Olivia Williams este de nerecunsocut. Faptul că regizoarea Lone Scherfig o "dezacreşte" şi o arată acasă la ea, într-un mediu neaşteptat de elegant şi de boem, e un plus. Şi pentru film, şi pentru personaj.
Cu ce rămâi din film? Cu un generic animat de început foarte reuşit. Şi apoi mereu cu ea. Cu Jenny cântând din Juliette Greco lungită pe jos, cu ea îmbujorată în club, cu ea ieşind din şcoală ca dintr-o închisoare la copacii înfloriţi şi aerul curat şi proaspăt după ploaie. Cu o scenă de întâlnire iniţială, când el o ia cu maşina, la fel de reţinut senzuală ca în L' amant al Margueritei Duras şi Jean-Jacques Annaud. Chipul ei plâns, în întunericul casei, în faţa părinţilor în timp ce maşina lui se aude plecând. Adică cu Carey Mulligan care reuşeşte să fie sofisticată şi în a doua secundă să chicotească aşa cum numai în liceu poţi să faci. O naturaleţe a jocului care, la cei 22 de ani ai săi, promite roluri de calibru.
Un film despre încercări, despre a doua şansă, despre acumulare de experienţă. Un film realizat de femei inteligente, despre feminitate, în toate ipostazele ei.