Mini-eseu despre poveste (I) - Broken Flowers

Există multe feluri de dependenţe. E întotdeauna interesant să afli despre ele în cărţi şi la Discovery, dar e cu atât mai interesant (mă rog, depinde de caz) să te trezeşti la un moment dat că te simţi dependent de ceva cu totul nou, despre care n-ai citit, n-ai auzit, nu te-a avertizat nimeni. Apoi începe să se dezvăluie o oarecare logică a condiţiei în care te afli, începi să faci conexiuni, prin auto-analiză îţi dai seama că totul e foarte clar, de fapt, şi începi să te miri cum de nu ţi-a trecut prin cap până atunci. De la general la particular, aş vrea să vorbesc despre poveşti, mai precis, despre modul în care ele se infiltrează în gândire şi în sensibilitate până când devin un mod de a privi realitatea (ceea are o rezonanţă foarte periculoasă în fond).

Poveştile le auzim pentru prima dată rostite de glasuri foarte familiare, care vorbesc pentru persoane magice. Nu mă refer aici la personajele poveştilor, ci la originea lor - personal n-am crezut niciodată că bunica sau mama era sursa întâmplării, şi nici realitatea; cu atât mai puţin realitatea. Ele vin de undeva dintr-un plan al adevărului care este doar potenţial, dar tocmai din cauza aceasta este parcă mult mai adevărat, pentru că nu i se pune niciodată în faţa cuvântul "relativ". Regula este că o succesiune de întâmplări "de poveste" nu are ce căuta, sub nici o formă, în Realitate. Dacă se încalcă regula, poliţia este logica, acea reasonable explanation care trebuie să existe. Delimitarea trebuie să fie clară pentru că, se ştie, oamenii pentru care nu e clară nu înţeleg regulile, limitările, adevărurile şi se îmbracă în cămăşi cu mânecile la spate şi li se spune "schizofrenici" (cuvânt care seamănă puţin cu jabberwocky sau Rumplestinskin).

Şi totuşi, ce se întâmplă când un om se trezeşte într-o situaţie de "poveste" (mă rog, de roman romanţios, de bildungsroman ori de roman de mistere...)? Despre asta ne vorbeşte Jim Jarmusch în Broken Flowers. Bill Murray joacă rolul unui bărbat care trece prin mid-life crisis, un om îmbogăţit fără să-şi fi dat seama, dintr-o întreprindere despre care pare a nu şti absolut nimic (este vorba de computere, iar el nu deţine unul), trăind într-un castel modern, cu un vecin de sorginte latină care ascultă jazz etiopian, proaspăt părăsit de amanta sa şi informat printr-o scrisoare anonimă, roz, de la o fostă şi demult uitată iubită, că are un băiat cam de douăzeci de ani care tocmai a plecat în căutarea lui, pentru a se defini pe sine. Trebuie să precizez că filmul frizează la fiecare pas telenovela, parodia fiind foarte fină şi prezentă nu atât în situaţii, cât în faţa chintesenţial confuză şi imobilă a lui Murray (care joacă un rol foarte asemănător cu cel din Lost in Translation) şi pare străin oriunde se opreşte. Numele acestui bărbat este Don Johnston. Singura literă care contează pentru el în acest nume este "t"-ul din Johnston. Asta şi chipul său sunt singurele lucruri care îl distanţează de zona agresivă, not according to plan, de poveste a situaţiilor în care se găseşte.

Vecinul său, un fel de Sancho Panza inversat, este în fond catalizatorul întregii acţiuni, întrucât pasiunea sa pentru detectivism pe internet îl determină să studieze răvaşul roz şi să-l trimită pe Don în căutarea mamei copilului său - probabil una din cinci femei foste iubite, pe care el şi le aminteşte (cu chiu, cu vai). Înarmat cu un dosar amplu cu informaţii despre toate cinci (un fel de caiet de regie) şi cu un CD de drum cu jazz etiopian (meta-soundtrack), Don porneşte într-o odisee sceptică.

S-ar zice că e vorba de un film despre responsabilitate şi relaţiile dificile dintre părinţi şi copii - asta dacă Don ar crede vreodată că i se întâmplă cu adevărat ceea ce i se întâmplă. De fapt, el nu înţelege, o bună parte din film, decât că merge într-o călătorie lungă de clarificare a vieţii şi a gândirii lui din acel moment, prin comparaţie cu vechi cunoştinţe, cu o mică şi ridicolă doză de mister inclusă. Povestea cu copilul abia dacă-l îngrijorează în fond - urmează robotic toate sfaturile vecinului său (flori, căutarea culorii roz, subtilitate); de la prima fostă, a cărei fiică îl ispiteşte mai ceva ca la Nabokov, până la ultima, ai cărei fraţi motociclişti îi trag o bătaie soră cu moartea, omul se loveşte mereu de aceleaşi semne, până la o anulare completă a tuturor simbolurilor de recunoaştere lipsită de echivoc pe care i le propune vecinul mult-prea-bine-intenţionat.

Şi, chiar când credeai că s-a terminat, n-a aflat nimic despre copil, dar măcar s-a mai liniştit el, a văzut cum stă treaba cu oamenii din aceeaşi generaţie, dă peste un tânăr stingher, străin, cu un rucsac mare şi cu o panglică roz legată de el, tocmai în orăşelul din care plecase. Această simetrie, asemănarea de atitudine între ei, panglica roz, faptul că totul pare a fi un final perfect de poveste - toate acestea îl atrag brusc, complet neaşteptat, pe Don în a crede că, de fapt, totul e adevărat şi că acel tânăr este fiul său. Tentativa sa disperată, grăbită, agresivă de a se deschide acelui străin pe care îl consideră copilul său îl sperie cumplit pe tânărul complet paralel cu întreaga situaţie, iar acesta fuge, bucuros că scapă de ceea ce pare a fi un efebofil complet sărit de pe fix.

Don Johnston rămâne în mijlocul unei intersecţii pustii, cu întreaga lume învârtindu-i-se în jurul capului, trădat de ambele realităţi cu care intrase în contact. Un Don Juan vai de capul lui, bătrân şi cinic, dar în acelaşi timp un Don Quijote care şi-a dat seama cu ochii lui că morile de vânt nu sunt uriaşi şi i s-a demolat mintea.

Până la urmă, avem în acest personaj un om complet singur, exclus din ambele lumi în care trăieşte, sec şi lipsit de viaţă. Meditaţia regizorală asupra poveştii ajunge să ne arate doar că nu trebuie să fii nebun ca să nu poţi distinge realitatea de ficţiune - poţi să fii pur şi simplu un bătrân cu propriile graniţe şterse, poţi să nu crezi în nici una din ele, şi nici în tine, să îţi rămână doar o viaţă ca un mecanism.

Despre credinţă ca factor determinant al realităţii şi concluzia explozivă... - în partea a doua a acestei încercări.

Citeşte a doua parte a acestui articol aici.