Despre fraţii Manakia, despre aportul lor la pionieratul etnofotografiei şi al filmului nu s-a scris îndestul. Cel care a atras atenţia asupra lor şi a militat pentru necesara recunoaştere a importanţei operei de desţelenire a unor zone încă virgine în sfera lor de activitate a fost Constantin Săvulescu (1914-2001), sîrguinciosul şi destoinicul istoric al fotografiei româneşti, atît în lucrarea sa de căpetenie, Cronologia ilustrată a fotografiei din România (Bucureşti, 1985), cît şi în articole independente, publicate în reviste de specialitate sau de vulgarizare. Folosind documentaţia din colecţiile Muzeului Ţăranului Român, Ioana Popescu a editat un album, Priveşte! Fraţii Manakia, apărut ca supliment al revistei Martor, vol. VI/2001. Neobositul istoric al cinematografiei balcanice, Marian Ţuţui, a dat la lumină, acum cîţiva ani, în regie proprie şi într-un tiraj "confidenţial", bilingv (română-engleză), lucrarea Fraţii Manakia sau Balcanii mişcători / Manakia Bros or the Moving Balkans (Bucureşti, 2004). Este salutar faptul că acum reia aceeaşi temă şi o oferă într-o formă mult amplificată şi abundent ilustrată în recentul volum Fraţii Manakia şi imaginea Balcanilor. Altfel, existau serioase premise ca bogata informaţie adunată între aceste coperţi să nu ajungă niciodată la marele public şi să rămînă o simplă curiozitate, cunoscută doar de o mînă de cercetători şi de iniţiaţi.
Marian Ţuţui, Fraţii Manakia şi imaginea Balcanilor, Editura Noi Media Print, Bucureşti, 2009, 239 pagini + ilustraţii.
Faţă de anterioara lucrare, în cea de faţă, autorul prezintă contextul epocii, situaţia politică şi demografică generală a Balcanilor şi particulară a ţinutului în care au activat cei doi fraţi, probleme pe care le dezvoltă în capitolele al IV-lea ("Aromânii şi «problema Macedoniei»") şi al V-lea ("Ianina şi Bitolia"). În capitolul al VII-lea, "România la început de secol XX", este expusă starea prosperă a ţării noastre în acel moment şi importanţa acordată încurajării şi susţinerii materiale a minorităţilor româneşti din ţările vecine. Un alt capitol cu ample investigaţii făcute în arta filmului mondial, spre a evidenţia aportul autohton la aceasta, este cel intitulat "Începutul cinematografiei româneşti", în care este urmărită cronologic apariţia şi dezvoltarea celei de-a şaptea arte la noi, de la primele proiecţii ale filmelor Lumière, pe 27 mai 1896, în saloanele periodicului L'Indépéndance Roumaine de pe Calea Victoriei, din Bucureşti, la primul lungmetraj istoric românesc, Independenţa României, din 1912, şi ajungînd la actori, scenarişti şi producători născuţi în România, ce s-au afirmat şi - unii dintre ei - impus plenar în marile studiouri europene sau americane, precum Elvire Popesco, Maria Ventura, Lisette Verea, Edward G. Robinson, Johnny Weissmuller, Béla Lugosi, Lupu Pick, Lewis Milestone, Otto Preminger, Jean Negulesco, printre aceştia, fraţii Manakia avîndu-şi locul lor bine definit.
Ienache (sau Ianakis) şi Milton (Miltiade sau Meltu) s-au născut în ultimul sfert al secolului al XIX-lea, la Avdella, în nordul Greciei, într-o familie de păstori aromâni, şi şi-au dedicat întreaga carieră imortalizării ţinuturilor natale şi a oamenilor aprigi care le locuiau. Au urmat cursurile primare la şcoala românească din localitatea natală - ce fusese construită şi deschisă în 1867, cu substanţialul sprijin material al Principelui Carol I al României. Ienache a continuat studiile la Liceul Românesc din Bitolia, pe care fratele mezin, înscris tot acolo, le abandonează după un an. Mai studiosul Ienache va activa ca învăţător, mai întîi la Avdella, apoi la Gimnaziul Românesc din Ianina şi va fi pensionat din învăţămînt în 1945, cînd şcolile româneşti sînt desfiinţate. Dar îndatoririle de dascăl şi luminător al lumii celor mici nu-l împiedicau să lucreze şi ca fotograf, pentru că, atras de fascinanta lume a imaginii, el împreună cu fratele său deschiseseră un studio încă din 1898, la Ianina.
Îşi împărţiseră atribuţiile: fiind mai sedentar şi avînd obligaţii stricte în sistemul educaţional, Ienache se dedicase portretelor de studio şi lucrului în laborator, pe cînd Milton mergea pe teren, prin sate, şi-şi punea serviciile la dispoziţia comunităţilor rurale în zile de sărbătoare, de tîrg sau de hram, la nunţi sau funeralii. Între 1898 şi 1912, au fost luate 1839 de imagini, în 78 de localităţi din Balcani - pentru că nu s-a limitat doar la zona înconjurătoare a localităţii de rezidenţă, ci a străbătut, cu tenacitate, drumurile accidentate ale munţilor, acoperind un areal foarte întins. Fotografia nu era o meserie prea bănoasă, mai ales în mediile rurale, unde beneficiarii obişnuiau să-şi achite pozele în natură. De aceea, Milton folosea o foarte amuzantă reclamă în versuri, îndemnîndu-şi modelele să-i plătească în bani peşin:
"Disaga al Manakia nu are
Nitsi meare, nitsi peare
De una parte oamini tu cadru ndrepsitsi
Şi de alanta kilibetisitsi.
Datsi-lii paradzilii al Melti din Iana
S-nu va videtsi curlu fara zmeana.
(Datsi-lii paradzilii al Melti din Avdela
S-nu va videtsi curlu ca tabela).
Palatitsi cadrulu ntrepsitu
Shi Malti arde kilibetisitlu" (p.82-83).
Datorită valorii de document de viaţă tradiţională a multora dintre imaginile realizate de ei, parte dintre ele au fost adunate, în 1903, în Albumul etnografic macedo-român. Tipuri, porturi şi localităţi ale aromânilor, tipărit la Paris, la Imprimeria L. Dyle. În acelaşi an, în periodicul bucureştean Universul, din 20 martie, este reprodusă o ilustraţie atribuită lui Ienache Manakia, Hora naţională a aromânilor din Avdela, din Macedonia. Deveniseră cunoscuţi şi apreciaţi în România. Au fost onoraţi printr-o invitaţie la Castelul Peleş, unde li s-a acordat "Medalia Jubiliară Carol I". În luna mai a anului 1906, au primit şi rîvnitul titlu de "fotografi ai Curţii Regale a României" şi au executat portretele regelui şi reginei, precum şi peisaje de la Peleş. Regele Carol îi acordă lui Ienache o bursă care i-a permis acestuia să călătorească la Budapesta, Viena, Zürich, Paris şi Londra. În 1906, au prezentat un număr însemnat de fotografii la Expoziţia Generală a României, iar profesorul Alexandru Tzigara-Samurcaş a achiziţionat 200 de exemplare cu tematică etnografică pentru Muzeul de Artă Naţională (actualul Muzeu al Ţăranului Român).
Portretele de studio executate de Ienache nu ieşeau din tiparele epocii, reprezentînd modelul după caz, aşezat sau în picioare, frontal, sprijinind mîna sau cotul pe spătarul unui scaun sau pe un colţ de masă. Pentru că bărbaţii aromâni erau mîndri şi demni, deprinşi cu viaţa dură a munţilor, unde adesea erau expuşi pericolelor şi trebuiau să se apere, majoritatea pozau cu o mînă în şold, iar pe cealaltă şi-o sprijineau pe mînerul unui pistol sau pe ţeava unei puşti. Unii, mai inspiraţi, se doreau imortalizaţi în poziţii de luptă, ochind cu arma ridicată la umăr sau încărcîndu-şi-o, cu o expresie încruntată şi concentrată, ca în timpul unei ambuscade. Femeile apăreau cu fusul în mînă sau cu copilul înfăşat în braţe ori, dacă acesta era mai mare, cu el de mînă.
Adaptîndu-se condiţiilor de lucru din satele pe care le vizita, Milton lua imagini în exterior. Prindea doar un cearşaf în cîteva cuie pe calcanul unei case, iar acesta-i slujea de fundal, pe care modelele să se decupeze în toată splendoarea costumului lor bogat în culori şi ornamente. Uneori, acel cearşaf nu era tocmai bine întins şi, la extremităţi, apăreau peretele coşcovit ori cărămizile netencuite ale clădirii pe care fusese ţintuit. Alteori, modelul cerea un fundal mai sofisticat, şi atunci era folosit un panou pe care fusese pictat, cam naiv, un peisaj exotic, cu palmieri. Dar, montat în grabă, acesta nu putea ascunde iarba, pietrele sau pavajul neglijent al locului unde poposise fotograful cu desagii plini de clişee şi de magneziu. Era uşor de aranjat în poză o familie cu trei sau patru membri, dar, cînd la o sărbătoare se adunau toate neamurile, venite de departe pentru a-şi vedea bunicii şi rudele vîrstnice, fotograful era pus în oarecare dificultate, pe care întotdeauna ştia cum să o rezolve, invitîndu-şi modelele pe un tăpşan, în afara satului, sau la un drum denivelat, unde putea să le aşeze pe două sau mai multe rînduri, creînd registre. Compoziţia era întotdeauna centrată de respectatul bătrîn, aşezat şi ţinînd pe genunchi unul dintre nepoţii mititei şi sperioşi, ce, lăsat de capul său, ar fi riscat să se mişte şi să strice imaginea. Într-o asemenea fotografie, în care erau incluse circa douăzeci de persoane, în prim-plan se aflau copiii, aşezaţi pe jos, în plan secund erau bătrînii, pe scaune, încadraţi de cîte doi bărbaţi tineri; în spatele decanilor de vîrstă stăteau, respectuoase, în picioare, soţiile şi fiicele lor, iar pe ultimul rînd se aflau ginerii şi flăcăii neînsuraţi. La sărbători religioase, în centrul cadrului erau plasaţi preoţii, în odăjdii. Dacă, însă, era vorba de o nuntă sau de altă petrecere cu muzică, în prim-plan, pe jos, se aflau lăutarii, cu instrumentele lor. Erau cazuri cînd poza trebuia să cuprindă întreaga comunitate sătească, şi atunci fotograful, urcat pe o înălţime sau cocoţat în foişorul vreunei case mai arătoase, lua o imagine plonjantă asupra grupului format din cîteva zeci sau chiar sute de persoane. Tot aşa au fost executate vederile generale ale unor aşezări rurale sau popasul păstorilor cu oile lor ori adunarea acestora pentru iernat.
Din 1907, fraţii Manakia s-au apucat să facă şi film. Primul lor aparat de filmat - care fusese cumpărat de Ianache în vremea călătoriei sale europene din anul anterior - a fost o cameră Bioscope 300, produsă de firma Charles Urban & Co. Cu aceasta şi-au filmat venerabila bunică, pe Despina, în etate de 107 ani, în timp ce torcea, aşezată turceşte în faţa casei bătrîneşti, din lemn. În 1907 au produs filmul Obiceiuri casnice la aromâncele din Pind. În timpul cercetărilor sale înfrigurate, Marian Ţuţui a depistat, pînă acum, 40 de filme datorate fraţilor Manakia. În 1911 sînt numiţi fotografi oficiali ai Curţii Otomane. Tot de atunci datează şi filmul cu vizita făcută de sultanul Mehmed Reshad V în Bitolia şi Salonic. În 1929 vor deveni fotografii oficiali ai regelui Serbiei, Alexandru Karagheorghevici. Ienache Manakia era, din 1905, proprietarul Studioului de Artă şi Fotografie din Bitolia. În timpul Războiului cel Mare, fiind considerat român, deci inamic, Ienache este deportat la Plovdiv de autorităţile bulgare, aliate ale Puterilor Centrale şi aflate în conflict cu România. Om întreprinzător, deschide şi acolo un atelier fotografic. Dar, după încheierea ostilităţilor, se reîntoarce la Bitolia. Continuînd să se preocupe de film şi realizîndu-i importanţa atît ca document, cît şi ca divertisment, în 1921 vor inaugura o grădină-cinematograf pentru rularea peliculelor în timpul verii, iar din 1923 au propria sală, cu o capacitate de 573 de locuri. Aceasta este, însă, mistuită de un incendiu, în 1939. Acela va fi şi anul cînd Ienache îşi întrerupe activitatea în Bitolia pentru a se muta la Salonic, lăsînd atelierul în seama lui Milton. Evenimentele ce au urmat, războiul mondial şi includerea Macedoniei în teritoriul Iugoslaviei comuniste, i-au despărţit pe cei doi fraţi pentru totdeauna.
În decursul lungii lor cariere în spatele obiectivului aparatului de fotografiat sau de filmat - 41 de ani pentru Ienache, 65 de ani pentru Milton -, ei au cutreierat în lung şi-n lat Balcanii, surprinzînd cele mai diverse aspecte ale vieţii cotidiene a populaţiilor locale, foarte tradiţionaliste, sau evenimente din istoria acelor ţinuturi tulburate de majore schimbări geo-politice, trecute dintr-o mînă într-alta a stăpînitorilor vremelnici. De la izbucnirea revoluţiei Junilor Turci, în Bitolia, la periculoasele cete de comitagii albanezi şi bulgari, de la cadre cu unităţile militare italieneşti, bulgăreşti, greceşti, sîrbeşti şi germane din Războiul cel Mare la misiunea Crucii Roşii şi la comisia de trasare a graniţei greco-sîrbe, apoi, în Al Doilea Război Mondial, trupele germane şi bulgare, dar şi partizanii din munţi, toată istoria zbuciumată a acelor ţinuturi a fost păstrată pe clişeele fraţilor Manakia. Inspiraţi şi sîrguincioşi, vorbitori a mai multor limbi balcanice, ştiind să se facă simpatici şi utili tuturor claselor societăţii în care au trăit, de la cei mai umili păstori la regi, sultani şi preşedinţi comunişti, fraţii Manakia au reprezentat un fenomen de aplicaţie şi longevitate în lumea imaginilor, atît a celor statice, de studio, cît şi a celor mişcătoare, proiectate pe ecranul cinematografic.
Marian Ţuţui a cercetat, cu sîrguinţă, în arhive, a depistat articole uitate din presă, anunţuri şi afişe de spectacole, bilete de intrare, imagini inedite realizate de aceşti pionieri ai fotografiei şi filmului. În timpul mai multor deplasări în Albania, în Grecia şi în Macedonia, a fotografiat faţada casei în care au locuit fraţii Manakia, placa memorială aşezată pe acel imobil şi o vedere generală a Avdellei. Lucrarea este bogat ilustrată cu fotografii executate în studio sau cu multe cadre, selectate din filmele lor. În capitolul al XI-lea, sînt repertoriate filmele realizate de ei, cu importante informaţii despre locul şi data turnării, metrajul şi descrierea subiectului. Din păcate, la multe dintre imagini - în special la vederile din Bucureşti - nu este specificată provenienţa (colecţie de muzeu sau de bibliotecă ori colecţie particulară). La dublul portret al regelui Carol I şi al reginei Elisabeta (p. 104), nu este precizat autorul, care este Franz Mandy, iar în interiorul budoarului de la Castelul Peleş (p.100) - executat de fotografii aromâni cînd s-au aflat acolo, în audienţă -, doamna ce stă pe eleganta canapea nu este, cu certitudine, regina Elisabeta, ci, mai degrabă, o doamnă de onoare a acesteia.
Fără un capitol concluziv, lucrarea este încheiată de o bibliografie. Ar fi fost util ca la final să se afle un indice unde să se poată regăsi, cu mai mare uşurinţă, nenumăratele nume la care se face referinţă în conţinut.