Rar am văzut la teatru un discurs logic, bine argumentat, coerent și excelent pus în practică. Nu știu dacă trebuie să fii neapărat neamț pentru asta, dar Thomas Ostermeier este, iar bunul simț german (= logică) s-a văzut în spectacolele sale. Un silogism complex perfect bazat pe hiperrealismul social și exprimat rece, brechtian. Două spectacole legate simbiotic, consecutive, având corespondențe pe detalii, urmărind traiectoria unui personaj din unghiuri multiple, aproape filmic. Cele două spectacole de la Schaubühne am Lehniner Platz din Berlin, Nora și Concert la cerere au claritatea obiectivului unei camere de filmat și forța unei bombe.
Un silogism perfect... nefericit
Siguranță, libertate, fericire. Silogismul lui Ostermeier nu are concluzie. Spectacolele Nora și Concert la cerere investighează relația dintre fericire și statut social. Este ea ambivalentă? Fericirea duce la un statut social = siguranță sau siguranța induce fericirea? La prima parte răspunsul e nu, la cea de-a doua, din păcate, e tot nu. Ostermeier nu este un negativist, dar realitatea socială din care germanul își extrage spectacolele conține acest pesimism. Regizorul a explicat în cele două întâlniri cu presa situația femeii în Germania și dacă ne-am imaginat că ar trebui să fie politically correct, ei bine, ne-am imaginat prost. Din România anului 2007 nu am însă percepția unei reale discriminări pe criterii de sex, fără să contest existența acestui lucru, dacă cineva susține că el există. Doar că mie nu mi s-a întâmplat și nici nu am văzut întâmplându-se sub ochii mei altcuiva. Așa că dincolo de doza consistentă de social pe care Ostermeier o afirmă (situația femeii într-o societate patriarhală), am receptat cele două spectacole ca fiind o scanare a singurătății feminine. Nu eternul feminin neînțeles, ci eterna singurătate umană cât se poate de vizibilă.
Barbita cu pistol. Recomandat celor singuri
Pe o structură rotativă impresionantă, Nora se decelează aproape cinematografic. Dacă ar fi să aleg cuvintele care definesc acest spectacol ele sunt filmic, rece, logic. Nora este femeia de plastic din casa păpușilor. Traiectoria ei de la statutul de jucărie adorabilă și posedată ("proprietatea mea cea mai scumpă" îi spune Helmer) la asasină are valoarea unei conștientizări a propriei libertăți. Nora devine conștientă de ea însăși, de ființa ei, de gândurile ei, de sentimentele ei, de nevoile ei și suferă, sub imperiul deziluziei și al furiei, un proces subit de definire a personalității. Sufocată în chingile unei căsnicii burgheze, Nora își reprimă un potențial de autenticitate, exploziv altminteri. Interiorul confortabil, casa high life funcțională în care Nora evoluează distant, fără emoții se rotește amețitor, cu viteză variabilă, cu chipurile copiilor proiectate pe pereți. Nora de plastic, constantă în fericirea ei de mucava are o esență fierbinte. Îndoielile, neputințele, personalitatea Norei sunt înăbușite, doar vîrtejul amețitor al decorului spune ceva despre cât de fierbinte e înăuntru. Ostermeier rotește decorul nu pentru efectul primar scenic, ci pentru multiplicarea cinematografică a perspectivei și mai ales pentru a lăsa sufletul Norei să explodeze. Din spectacolul matematic făcut (spațiul Norei e jos, al lui Helmer sus, raportul evident al poziției dominatoare; acvariul cu pești, echivalent al intruziunii Norei; bona africană, ochiul străinului; jocul copiilor cu pistoalele, premoniție a asasinatului; excelentele costume de party, cu Nora costumată în victima unei crime după care devine asasină, toate arată că Ostermeier și-a făcut bine temele și la stanislavskianism) rămâne explozia finală. Rigiditatea Norei se cerea descătușată. Moartea lui Helmer vine aproape firesc. Eliberată, Nora realizează că dincolo de "acvariul" în care a fost ținută nu o așteaptă nimic. Prețul libertății este însăși viața.
Miss Nora Rasch
Concert la cerere prezintă, după spusele lui Ostermeier, o ipotetică Nora după ce a ieșit din închisoare, singură, modestă, tipicară. Un automat uman. Singurătatea ei te paralizează. Mecanicitatea gesturilor care trădează un automatism în gândire este hipnotic. Realismul are aici forma sa cea mai caldă cu putință. Cu două debușeuri, un solitaire la calculator și o fictional opera singer, spectacolul reprezintă un summum de pedanterii într-o estetică minimalistă, lipsită complet de teatralitate (valabil și pentru Nora) și care prin puritatea discursului scenic lovește direct la țintă, în suflet. Miss Rasch are defectul că te obligă să te recunoști în ea, iar imaginea nu e prea măgulitoare.
Ostermeier ar putea spune liniștit Miss Rasch sunt eu (regizorul a recunoscut de altfel că s-a inspirat din propriile pedanterii). Ticurile, tabieturile, comportamentul compulsiv-obsesiv îi dau iluzia că trăiește. În fapt, sunt doar spoiala unei existențe vidate. În mecanica umană, sinuciderea e încă o acțiune automată.
Ceea ce e terifiant la Miss Rasch e modul în care integrează sinuciderea în gesturile normale, cum decide să se sinucidă ca și cum ar decide să joace solitaire, fără furtuni interioare. O decizie sterilă ca viața pe care a dus-o. Sau poate decizia ei era luată demult, ceea ce rămânea în suspans fiind doar momentul. Iar Crăciunul este the perfect moment, curba maximă a resimțirii singurătății. Așa cum le-a gîndit Ostermeier, cele două femei, Nora și Miss Rasch (jucate de aceeași excelentă Anne Tismer) se pot suprapune într-un singur destin care începe de la afirmarea libertății și sfârșește în alienare. Nora și Miss Rasch pierd în primul rînd lupta cu ele însele. Ostermeier decide: Nora ucide și se sinucide. Efortul ei este însă degeaba. Afară nu este nimic.
Schaubühne am Lehniner Platz Berlin
Nora de Henrik Ibsen
Distribuția:
Avocatul Helmer - Jörg Hartmann
Nora, soția lui - Anne Tismer
Doctorul Rank - Lars Eidinger
Doamna Linde - Jenny Schily
Avocatul Krogstad - Kay Bartholomäus Schulze
Cei trei copii al lui Helmer - Ben Garbisch, Wanda Fritzsche, Marius Ruß
Bona în casa Helmer - Agnes Lampkin
Un funcționar - Frank Oberhäuser
Regia: Thomas Ostermeier
Scenografia: Jan Pappelbaum
Costumele: Almut Eppinge
Muzica: Lars Eidinger
Light design: Erich Schneider
Dramaturgie: Beate Heine, Maja Zade
Concert la cerere de Franz Xaver Kroetz (textul acestei piese a fost publicat de Editura LiterNet și poate fi descărcat aici)
Distribuția:
Miss Rasch - Anne Tismer
Regia: Thomas Ostermeier
Scenografia: Jan Pappelbaum
Costumele: Almut Eppinge
Song-uri: Ulrike Paula Bindert
Muzica: Niclas Ramdohr
Program radio: Karsten Adam
Light-design: Erich Schneider
Dramaturgie: Marius von Mayenburg
Foto: Maria Ștefănescu
Nu uitați: Aplaudați doar dacă - și cît - vă place! O campanie inițiată de LiterNet.