Nu-l mai urăsc pe Ceauşescu! - Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu

În Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu, partea a treia a unei trilogii despre căderea comunismului, Andrei Ujică spune că a dorit să lase istoria să vorbească singură şi că doar la sfârşitul primelor două săptămâni de montaj şi-a dat seama că maniera în care vroia să reconstruiască biografia lui Ceauşescu, sub forma unei false autobiografii, avea şanse să funcţioneze. Cineastul povesteşte, printre altele, în interviul de mai jos cum se raportează azi la figura lui Ceauşescu, cum vede ascensiunea lui politică, dar şi ce reacţii se aşteaptă ca filmul să aibă în România. Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu a avut premiera la Cannes 2010 şi va avea în curând prima proiecţie acasă în cadrul Festivalului Transilvania (TIFF) de la Cluj-Napoca.


Iulia Blaga: Care a fost motivaţia pentru o întreprindere atât de grandioasă? Din 1.000 de ore de imagini aţi ales doar trei.
Andrei Ujică: La începutul anilor '90 am făcut două filme despre sfârşitul comunismului - primul despre revoluţia din România, Videograme dintr-o revoluţie, împreună cu Haroun Farocki, şi al doilea, Out of the Present, realizat doi ani mai târziu în Rusia, care îl avea ca erou pe singurul cosmonaut care a privit destrămarea URSS din cosmos. Zece ani mai târziu m-am întrebat dacă nu e momentul să termin această trilogie şi să încerc să chestionez figura ideologică a dictatorului secolului XX pentru a descoperi omul din spatele personajului politic a cărui influenţă asupra generaţiei mele a fost atât de puternică.

Din punct de vedere personal a fost vorba şi despre o terapie, una istorică. Nu prea cred în psihoterapie, dar am fost surprins să constat la sfârşit că a funcţionat. Nu-l mai urăsc pe Ceauşescu. M-am eliberat de el.

I.B.: Ce simţiţi acum pentru el?
A.U.: Sentimentele mele sunt foarte amestecate. A fost în acelaşi timp victimă şi opresor. A fost victima propriilor sale credinţe fundamentaliste în acel monoteism ateistic care a fost utopia marxistă şi, pe de altă parte, a fost un opresor pentru că nu a fost capabil să evite paranoia.

I.B.: Când aţi realizat că aţi terminat cu Ceauşescu? Acum două zile, în timpul montajului sau la finalul lui?
A.U.: Undeva în timpul montajului.

I.B.: În unele imagini Ceauşescu pare lipsit de expresie. Le-aţi folosit intenţionat ca să arătaţi că a fost un om nefericit?
A.U.: La final a devenit un om nefericit; pe de altă parte, a fost un politician profesionist care a reuşit să găsească registrul perfect pentru posibilităţile lui. A fost un politician minimalist cu un vocabular foarte redus şi cu aceleaşi refrene care nu mai sună aşa de rău şi nu mai par atât de simpliste traduse într-o limbă străină, un politician care jumătate din perioada în care a activat a fost foarte eficient şi foarte talentat în politica externă. A fost unul dintre cei mai de succes politicieni externi de la sfârşitul anilor '60 şi începutul anilor '70. Apoi a început tragedia.

"Ceauşescu a fost suma românilor din acea perioadă"

I.B.: Ce aşteptări aveţi de la publicul din România? Credeţi că vă va înţelege abordarea?
A.U.: Sunt şi eu foarte curios. Nu ştiu cum va reacţiona şi nu pot prevedea care va fi reacţia criticilor sau a cinefililor, dar presupun că filmul va avea o receptare foarte diferită în funcţie de generaţie, educaţie, cultură, fixare sau nu în credinţe ideologice. Ar fi bine dacă filmul va provoca un soi de discuţie politică sau de dezbatere împotriva clişeelor în receptarea istoriei. E o provocare pentru că arată că toate realităţile istorice sunt întotdeauna mult mai complexe decât clişeele cu care istoriografia sau conştiinţa publică operează de obicei, din comoditate.

I.B.: Nu sunteţi prea "drăguţ" cu românii, ci arătaţi explicit că puterea lui Ceauşescu a fost clădită pe popor.
A.U.: Da, nu e vorba despre faptul că sunt drăguţ sau nu, ci despre o distanţare faţă de realitate. Nu sunt drăguţ nici cu figurile politice ale lumii, cu regina Angliei, preşedinţii americani, Mao sau Kim Ir Sen. E vorba despre faptul că responsabilitatea morală pentru vina istorică nu e concentrată într-o singură persoană. Cred cu tărie că fiecare dictator este o acumulare a oamenilor din vremea lui. Hitler e, sunt foarte convins, o acumulare a poporului german pentru perioada respectivă, la fel cum Ceauşescu a fost suma românilor din acea perioadă. Nu e un mesaj foarte prietenos pentru conaţionalii mei, dar...

I.B.: Din film se poate desprinde o psihologie a dictatorului. Nu oricine are calităţile necesare pentru a deveni dictator.
A.U.: Da, e nevoie de calităţi speciale pentru a obţine şi păstra puterea. Toţi aceşti dictatori nu sunt deloc proşti, chiar dacă au sau n-au carismă. Ceauşescu nu avea carismă, dar avea un instinct al puterii extrem de puternic. Există în film o scenă tipică - momentul 1968 - anul când Ceauşescu a fost marele star politic al lumii -, şi când la Hrad, la acea conferinţă de presă care pentru mine e fabuloasă (e ca la începuturile Nouvelle Vague-ului, ca în Le petit soldat al lui Godard), jurnaliştii cehoslovaci par ca o delegaţie de pe planeta Sirius, veniţi din altă galaxie.

Ceauşescu nu era încă un dictator, era în momentul în care îşi consolida puterea, dar când Corneliu Mănescu, pe atunci preşedintele Adunării Generale a ONU, e întrebat ceva, Mănescu îi cere lui Ceauşescu voie să răspundă. E o aşa mare diferenţă între ei... Mănescu era un bărbat foarte frumos şi carismatic, ceea ce Ceauşescu nu era, dar gestul lui demonstrează puterea pe care Ceauşescu o avea în interiorul cercului său. Oamenii din jurul lui înţeleseseră că adevăratul şef e acest tip nespectaculos şi necarismatic.

I.B.: De ce aţi ales să nu folosiţi un narator în acest film de trei ore?
A.U.: Pentru că filmul e partea a treia a unei trilogii, deci între cele trei filme nu există numai o legătură tematică ci şi una stilistică. În Videograme dintr-o revoluţie exista un voice-over filosofic, de acolo deja începe chestionarea limitelor posibilităţii de a nara. În Out of the Present exista iarăşi un voice-over dar era unul fals, pentru că un cosmonaut citeşte fragmente dintr-un jurnal pe care nu l-a scris - eu l-am scris.

În acest al treilea film am vrut să fac al treilea pas şi să încerc să demonstrez că acest soi de gen sau sub-gen de cinema istoric e posibil pentru a da voie istoriei să vorbească singură. Cred că doar în primele două săptămâni de la începutul montajului am avut dubii legate de funcţionarea acestei perspective, dar când mi-am dat seama că funcţionează, restul montajului n-a mai fost decât bucurie creativă. Poate că dacă acest lucru n-ar fi fost posibil, n-aş mai fi făcut filmul.

I.B.: De ce aţi făcut un film de trei ore şi nu unul mai scurt sau chiar unul mai lung cum e Carlos de Olivier Assayas, care are cinci ore şi jumătate?
A.U.: A fost de asemenea o decizie dificilă pe care am luat-o la începutul montajului. După ce am înţeles că acest mecanism poate funcţiona, următorul pas a fost să decid lungimea filmului. Nu sunt un amator al filmelor lungi şi întotdeauna spun că orice poveste poate fi spusă în 90 de minute, dar în acest caz n-ar fi fost posibil să acopăr întreaga perioadă, doar dacă aş fi ales doar anumite fragmente.

Al doilea aspect a fost faptul că acesta e un film despre durată în care construiesc scene care n-au existat ca atare şi în care imaginile au durata lor asupra cărora nu puteam interveni. Dar cel mai important a fost să aleg între posibilitatea de a face un film care să ţină între şase şi opt ore, şi în care să pot introduce şi alte idei - economia sau legăturile cu lumea a treia sau cu Palestina -, dar totuşi nu vroiam să fac un serial TV, sau să mă păstrez într-un format de trei ore.

Am luat o mica pauză şi m-am dus la ţară o săptămână, timp în care am rememorat în minte toate momentele pe care vroiam să le am în film. Mi-am dat seama că poate fi posibil să spun totul în trei ore. Împreună cu monteuza Dana Bunescu am făcut tot posibilul ca filmul să nu iasă mai lung de trei ore.

"Cred că Ceauşescu ar privi acest film cu condescendenţă"

I.B.: Care e scena dumneavoastră preferată?
A.U.: Se schimbă de la o zi la alta. De obicei, momentele mele preferate în filme sunt cele cu muzică. Nu sunt un maniac care să se uite şi răs-uite la filmele sale, îl admir foarte mult pe Woody Allen care, o dată ce termină un film, nu se mai uită niciodată la el, dar când mă nimeresc la o proiecţie cu Out of the Present, intru în sală numai pentru muzică.

La Autobiografia... îmi plac toate momentele cu muzică şi marile spectacole muzical-coregrafice din China şi Coreea, dar am şi scene preferate tăcute. De pildă, vânătoarea la care Ceauşescu arată ca un aristocrat, având alături câinele primit de la regina Angliei, şi care se plimbă pe munţi ca în Ghepardul lui Visconti. Se uită la soare, neînţelegând nimic din lumea asta (sau cine ştie?).

I.B.: Credeţi că lui Ceauşescu i-ar fi plăcut filmul?
A.U.: Azi? Da, de ce nu? Dacă, printr-un miracol biologic şi politic, Ceauşescu ar fi viu, cred că ar privi acest film cu condescendenţă.