Nu oamenii aleg filmele, ci filmele îi aleg pe oameni - Next, 2010

Ronald Bergan, doctor în filozofie, engleză şi literatură, istoric de film, critic şi lector, este un colaborator permanent al publicaţiei The Guardian. A organizat numeroase stagiuni la National Film Theatre din Londra, unde a ţinut numeroase conferinţe. A citit manuscrise pentru European Screen Fund, fiind totodată consultant şi scriitor pentru cîteva documentare TV. Este fostul vicepreşedinte al FIPRESCI; a ocupat poziţia de preşedinte al juriului la numeroase festivaluri de film; a prezidat un număr mare de conferinţe despre cinematografie. În prezent, locuieşte în Franţa; aici, a ţinut prelegeri de literatură, teatru şi film la Sorbona, la Institutul Britanic din Paris şi la Universitatea din Lille. De asemenea, s-a aflat în fruntea Universităţii Florida International din Miami, unde a predat istoria şi teoria filmului. Este autor al multor cărţi, printre care se numără: Sergei Eisenstein: A Life in Conflict, Jean Renoir: Projections of Paradise, The Coen Brothers, Anthony Perkins: A Haunted Life, Francis Coppola: The Making of his Movies, The Bloomsbury Foreign Film Guide, The United Artists Story şi The Eyewitness Guide to Film. Cartea François Truffaut Interviews, editată de el, a fost publicată în 2008.

Ileana Bîrsan: Sînteţi unul dintre criticii care s-au oprit la cinematograful românesc, cu aprecieri şi critici deopotrivă, fiind foarte prezent, în ultimii ani, la festivalurile din România. Pentru dumneavoastră, filmul regizat de Cristi Puiu, Moartea domnului Lăzărescu (din 2005), este un punct de cotitură pentru cinema-ul românesc, destul de invizibil pînă atunci. Cum arată cinematograful românesc după acest titlu?
Ronald Bergan: Cred că cinema-ul românesc a trebuit să se uite spre trecut, fiind nevoie de cel puţin zece ani ca să treceţi de perioada dictaturii lui Ceauşescu. Pentru cinematografia franceză, a durat mai mult pînă s-a depăşit trecutul din vremea războiului. O mare parte dintre filmele Noului Val românesc sînt despre trecut. Însă, în ultimii ani, au apărut cîteva filme foarte bune, cu subiecte actuale şi cu un interes mai mare pentru studierea propriei psihologii, iar din punct de vedere stilistic, sînt destul de interesante, foarte simple, apropiate de stilistica neorealismului italian. A fost o euforie după 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu, însă au venit şi alte filme minunate apoi, cum este Poliţist, adjectiv al lui Corneliu Porumboiu. Ce se întîmplă în cinematografia românească este diferit de fenomenele similare din Cehia, Ungaria sau Bulgaria. Şi ei au filme interesante, însă, la un moment dat, toate ajung să aibă ceva în comun. Dar, de acum, va fi mai dificilă găsirea subiectelor, pentru că, în general, subiectele, pentru români, cehi sau unguri, au devenit similare: oameni care încearcă să trăiască, prostituţia, supravieţuirea tinerilor în această societate etc. În Europa, acum avem toţi cam aceleaşi probleme, spre deosebire de trecut, cînd existau diferenţe majore.

I.B.: Exista pericolul clişeizării regizorilor români, odată ce au găsit o modalitate de succes?
R.B.: Am spus la un moment dat, la discuţia de anul trecut despre cinematograful românesc, Romania on the Movie Map: "Acum sînteţi euforici, dar mîine dimineaţă s-ar putea să vă treziţi cu o mahmureală". Nu cred că s-au trezit cu o mahmureală încă şi nu cred că există un astfel de pericol. Am văzut ambele filme ale lui Corneliu Porumboiu, amîndouă mi-au plăcut, şi sînt foarte diferite. El şi-a găsit o modalitate. Iar dacă eşti un artist talentat, întotdeauna vei găsi o soluţie, o manieră, astfel încît să nu te repeţi - şi, negreşit, vei recunoaşte pericolul clişeului sau pe acela al autopastişării. Şi n-am nici un dubiu că doi-trei regizori români vor face în continuare filme foarte interesante. Sînt însă şi regizori slabi, care încearcă să aplice o reţetă, însă nu le iese. Aceşti regizori vin odată cu valul, precum nişte surferi, dar nu sînt o parte din val. Aşa că cei buni vor supravieţui.

I.B.: La Festivalul de Film NexT, aţi susţinut un seminar la care aţi vorbit şi despre rolul şi rostul criticului de film. Cine îi mai citeşte pe criticii de film azi?
R.B.: Criticii de film au devenit neînsemnaţi. Cel puţin aşa se spune despre ei, nimeni nu prea mai are nevoie de ei. Toată lumea poate fi critic de film, nu? Odată ce eu am propria părere despre un film sau altul, îmi place ce fac şi nu vreau bani pentru asta, de ce aş asculta opinia unui critic, pe deasupra plătit să scrie despre filme? Aşa că, odată cu această new media, pentru ca un critic de film să supravieţuiască, trebuie să fie mai intelectual, mai avansat decît orice cititor sau blogger. Trebuie să facă un efort să vorbească peste nivelul deja cunoscut şi consumat, fără să cadă în tonurile academice, să folosească termeni pe care să nu-i explice mură-n gură, să lase cititorul să caute şi să înveţe. Cred însă, despre criticii de film, că sînt o specie pe cale de dispariţie.

I.B.: Atunci ce se va întîmpla cu gustul şi cu simţul critic al spectatorilor?
R.B.: Cultivarea gustului făcea parte din munca şi misiunea criticului. Cam asta se presupunea că ar trebui să facă un critic. Însă, odată cu Internetul, lucrurile nu mai stau deloc aşa şi au rămas foarte puţini critici influenţi. Reprezintă o minoritate. Dar să luăm exemplul avangardei în cinema. Anumite inovaţii tehnice extravagante au devenit cu timpul lucruri foarte comune şi uzuale în cinema-ul convenţional, cum ar fi flashbackul în anii '20. Aşa că, probabil, soluţia este să începi cu o minoritate, iar treptat oamenii îşi schimbă părerile şi se adaptează unor stiluri care devin mai populare. Celelalte arte îşi permit să-şi asume riscuri, pentru că banii implicaţi în scrierea şi publicarea unei cărţi, de pildă, sînt incomparabili cu cei pentru realizarea şi distribuirea unui film. În plus, celelalte arte îşi pot permite să supravieţuiască onorabil şi pentru o minoritate, pe cînd filmul are nevoie de un public mai mare, măcar pentru a-şi putea recupera investiţia.

Din pricina exigenţelor de marketing şi de publicitate, în privinţa filmelor asistăm la un soi de spălare a creierelor. Sînt de părere că nu oamenii aleg filmele, ci filmele îi aleg pe oameni. Oamenii simt nevoia să vadă ultimele filme de pe piaţă, chiar dacă ştiu că sînt proaste, doar pentru că trebuie să aibă o opinie despre ele, odată ce au fost bombardaţi cu publicitatea din jurul ultimelor blockbustere. Nu-mi place deloc denumirea "filme de artă", pentru că filmul este o artă - sau cel puţin aşa ar trebui să fie. Dar, în convenţia discursului despre cinema, aşa-numitele filme de artă, filmele de calitate, nu pot concura în nici un chip cu filmele de box-office. Ăsta este capitalismul. Însă, dacă le dai oamenilor posibilitatea să aleagă, atunci le dai şi posibilitatea de a-şi cultiva gusturile. Franţa este un foarte bun exemplu pentru această chestiune. Mergi pe Champs-Élysées şi observi cozi la cinematografe, indiferent dacă este Spiderman sau un nou film românesc. Ei se vor duce să le vadă pe amîndouă, pentru că aşa sînt educaţi, iar publicul din Franţa are acest gest cultural intrat în sînge.

I.B.: Situaţia cinematografelor în România este dezastruoasă. Nu se poate vorbi despre cinematografe de artă nici măcar în oraşele mari.
R.B.: E mare păcat, pentru că, odată ce există cinematografe şi distribuitori de filme de calitate, va exista şi un public. Întotdeauna există public, şi am constatat asta la festivalurile din România la care am participat; la NexT sau la Cluj, la TIFF, mereu sînt sălile pline. Merg în fiecare an la Festivalul de la Karlovy Vary şi sînt impresionat, de fiecare dată, de cît de mulţi tineri vin şi văd cîteva filme pe zi. Şi cu toate astea, dacă acelaşi film ar rula la un cinematograf oarecare din Praga, cu siguranţă că nu ar fi la fel de mulţi spectatori. Atmosfera de festival ar trebui menţinută, pentru ca cinematografele să fie pline tot anul.

I.B.: Probabil că, şi pentru a avea un public autohton pentru filmele româneşti, ar fi o soluţie să păstrăm această atmosferă festivalieră tot anul.
R.B.: Am auzit că nu există public românesc pentru filmele româneşti, dar nu este nici o noutate. Nicăieri în lume, cu excepţia, probabil, a Statelor Unite, a Franţei şi a Indiei, publicul local nu prea îşi vede propriile filme, ci preferă filmele străine. Asta se întîmplă pentru că un public românesc vede cu alţi ochi şi cu alte referinţe un film românesc decît spectatorii străini. Cristian Mungiu mi-a spus că reacţiile publicului la 4, 3, 2, de la TIFF, au fost complet diferite de cele ale spectatorilor străini. Şi e limpede că publicul autohton îşi va privi mult mai critic propriile filme. Aşa că nu cred că este o mare tragedie. Însă, ce se poate face ţine de favorizarea şi de încurajarea publicului în direcţia filmelor de artă. Pe de altă parte, dacă în sistemul de învăţămînt liceal s-ar introduce filmul, ca materie de studiu, ar fi cu siguranţă un început pentru crearea unui public tînăr cu o cultură minimă cinematografică, care să ştie cum se vede un film.

I.B.: În legătură cu minima gramatică a cinematografului, mulţi spectatori români reproşează filmelor Noului Val "cadrele lungi, în care nu se întîmplă nimic".
R.B.: Ador filmele în care "nu se întîmplă nimic". Putem pica în admiraţie, minute în şir, în faţa unui tablou. Aşa că nu pun preţ pe acest reproş adus unei arte - sigur cinematice. Ceva se întîmplă mai tot timpul în aceste filme, numai că trebuie să ştim să privim. Şi acest lucru se învaţă. Una dintre cele mai mari piese de teatru din secolul al XX-lea este Aşteptîndu-l pe Godot al lui Beckett, unde nu se întîmplă nimic - de două ori. Cei mai mulţi dintre noi lucrează monoton şi toţi ne petrecem o mare parte a timpului aşteptînd ceva sau pe cineva.