5 filme ale ediţiei a patra a Festivalului de Scurt şi Mediu Metraj NexT 2010

A repülés története / Istoria aviaţiei
Ungaria - Franţa 2009
regia Bálint Kenyeres

A repülés története, de Bálint Kenyeres, este un film care impresionează atât prin frumuseţea peisajelor, cât şi prin costumele de epocă, prin grija pentru detalii, prin construcţia minuţioasă. Pentru cei care s-ar aştepta, după titlu, ca mine, la o istorie de la începuturi şi până în prezent a avioanelor, a sistemelor de zbor etc., la un film cu multe aparate de zbor, filmul s-ar putea să pară o dezamăgire la început. Totuşi, A repülés története rămâne în minte, iar pe măsură ce timpul trece, dospeşte şi cere încă o vizionare.

Povestea e foarte subtilă. În sine, povestea principală este aceea a unui picnic burghez de la sfâştiul secolului al XIX-lea, la malul mării. Dispariţia fetei stăpânilor nu e neobişnuită, s-a mai întâmplat la astfel de evenimente, ţinând cont de faptul că e singurul copil de acolo, ţinând cont de faptul că nimeni, când e prezentă, nu îi acordă atenţie. Chiar în timpul căutărilor, nimeni nu pare să o caute cu adevărat, în afara servitorilor: mama ei se plânge de dispariţie, un cuplu caută să se izoleze de restul lumii, bărbaţii se plâng de vreme şi de câte eforturi trebuie să facă etc. În acest context, avionul apare ca o muscă care se roteşte pentru câteva clipe şi mai apoi dispare în valuri, neştiut de nimeni, fără nici un efect asupra nimănui, mai puţin a fetiţei, care, reunită cu familia, priveşte tăcută valurile mării. Ea e singura care vede avionul, exact înainte de a fi găsit de cuplul care căuta să îşi facă de cap.

Acest avion care nu schimbă cu nimic povestea descrie anonimatul în care lucrează pionierii, inventatorii care şi-au dat chiar şi viaţa pentru invenţiile lor. Descrie, printr-un gest simplu, o întreagă istorie. (T.B.)

La boya / Geamandura
Spania 2009
regia Mariano Salvador

Dacă aş spune că filmul La boya este despre compromisuri şi despre dorinţa de evaziune din cotidian ar suna pretenţios, însă fără a fi fals. Dacă aş povesti acţiunea s-ar crede că e mai degrabă Jaws în varianta foarte scurtă şi spaniolă. Nici asta nu ar fi prea departe de adevăr, dar nu ar fi o descriere completă. Un bărbat în jur de 35 de ani aranjează pe plajă o umbrelă şi două scaune pliante. Priveşte către mare, în care intră un tip bine făcut şi foarte bronzat. Îl urmăreşte cum înoată până dispare din raza sa vizuală. Personajul pricipal se încumetă şi el la o repriză de înot, poate din dorinţa de a-şi demonstra ceva sieşi. Totul se prelungeşte însă neaşteptat, până când, fiind atacat de ceva (nu ştim exact ce) bărbatul se decide să se întoarcă pe plajă, la locul său. Filmul nu abundă în acţiune, în primul rând pentru că, cel mai probabil, nici nu îşi propune asta. În schimb, La boya are abilitatea de a face spectatorul să empatizeze cu personajul. Totul este concentrat în imagini, de altfel foarte simple, dar foarte sugestive: plaja, marea, geamandura, imaginea plajei văzută din apă. Aceste imagini nu sunt perturbate nici de dialog, nici de muzică. Nu auzim decât ce aude şi personajul: sunetul apei despicate de propriul său corp în timp ce înoată din ce în ce mai departe de mal. (M.N.)

El encargado / Împuternicitul
Spania 2008
regia Sergio Barrejón

Cele 8 minute regizate de către Sergio Barrejón ilustrează într-un tablou alb-negru, curat, aproape impecabil din punct de vedere estetic, secvenţe din copilărie. Asemeni lui Victor Hugo, regizorul spaniol pare să creadă într-o copilărie ca o într-o "imensă nevoie de mirare". Înainte de a fi regizor, Barrejón pare a fi un bun portretist, un analist preocupat de intenţiile, de sentimentele,de întrebările, de răspunsurile, şi de multe alte "de"-uri antinomice pe care micii eroi le trăiesc, le consumă, şi care îi lasă mai mult sau mai puţin resemnaţi în raport cu ei înşişi. Este, poate, o reconstituire discretă, dar ludică, a unei resemnări. Filmul îmi aminteşte cu drag, ca atmosferă, ca lume focalizată, de Zéro de conduite: Jeunes diables au collège / Nota zero la purtare, mediumetrajul regizat de Jean Vigo în 1933.

Scenariul semnat de Nacho Vegalondo si Sergio Barrejón poate fi rezumat astfel: în timpul unei ore de biologie, profesorul îşi deleagă unul dintre elevi să asigure ordinea în clasă până când acesta se va întoarce. Premisa pare una cât se poate de simplă, nefiind însă una plată. Plecarea profesorului scoate la iveală micile frustrări, micile răutăţi ale celor prezenţi.


Primul cadru al filmului debutează printr-un desen: o floare desenată pe tablă cu creta, pe care sunt trasate săgeţi didactic-explicative indicând corola, petalele si organele reproductive ale acesteia. Trimiterea desenului şi predarea rolului corolei par anticipative: o dihotomie între ceea ce părem şi între ceea ce suntem de fapt, o trimitere la faptul că ceea ce pare mai colorat în noi, mai viu (un fel de corolă a noastră), este exclusiv un înveliş, un ambalaj, ţine mai mult de PR , decât de ceea ce însemnăm / suntem / simţim cu adevărat.

Pe de o parte, avem o clasă cu reprezentanţi din cele două tabere: copiii asezaţi, cuminţi, uşor naivi şi ceea ce americanii numesc bullies, adică ştrengarii, "răii". Pe de altă parte, avem un început de idilă, uşor trihotomică: Martin o place pe Ana. Ana însă, pare să îl placă pe Luis. Toate acestea apar pe un voice over al profesorului care descrie în amănunt aparatul reproducător feminin al florii, de unde şi finul sarcasm al scurtmetrajului.

Martin, un băiat de 9 ani, este cel căruia îi este adresată el encargado: va trebui să îi scrie pe tablă pe cei care vorbesc în timpul orei. Primul scris pe tablă va fi Luis. În apărarea lui sare Ana, care este de asemenea scrisă. Urmează o înşiruire de schimburi Martin-Luis-iene. În scurt timp profesorul revine.Cei "scrişi" vor fi sau nu pedepsiţi? Raţionând după criterii previzibile ar trebui să fie, dar, în definitiv, copilăria în sine include o lume nesupusă previzibilităţii.

Finalul este unul rafinat. Sergio Barrejón reuşeşte să redea, fără a fi însă moralizator, cât de puţin înseamnă, cât de irelevant este să pedepsim, să judecăm fără a privi mai întâi în noi înşine, fără a fi, în definitiv, oneşti. Barrejón împrumută timp de 8 minute crezul lui Vittorio de Sica ("Cinematograful pare un lucru simplu, aproape un joc"), conferind scurtmetrajului său o acurateţe aproape şocantă, care însă complică, la nivel semiotic, atât simplitatea, cât şi jocul. Filmul a mai fost nominalizat şi în cadrul Premiilor Goya la categoria cel mai bun scurtmetraj şi este, fără îndoială, unul dintre highlight-urile acestei ediţii a festivalului NexT. (I.M.)

Way Up North
SUA 2009
regia Levi A. Taylor

Există filme şi mai ales scurtmetraje care sunt concepute ca o doză concentrată de entertainment. Asta nu e nici pe departe ceva rău, ba chiar e ceva de dorit în cazul unui film scurt care are puţin timp să îşi impresioneze spectatorii. Este şi cazul lui Way Up North, o parodie a culturii country, mai bine zis ale unor elemente ale acestei culturi. Personajul principal, redneck-ul absolut, trăieşte în ţinuturile îngheţate ale Alaskăi şi duce o viaţă prosperă alături de iubita sa, un soi de piţipoancă varianta country. E un ţinut în care oamenii îşi fac legea singuri, iar omul nostru e foarte popular, fiind dealerul de marijuana al oraşului. Dar totul se întoarce pe dos atunci când, întors de la bar, Guy North îşi găseşte casa prădată şi devastată.

Descoperirea făptaşilor şi răzbunarea devin ţelurile sale. În afara personajelor tipice pentru acest gen de poveste (atât personajele principale, cât şi cele secundare: prietenii lui Guy North, vărul acestuia, şmecherul Jim Blue şi gaşca lui de bătăuşi) mai avem de-a face cu un element foarte important - formaţia de country care "cântă" întreaga sagă a lui Guy North, un fel de baladă Toma Alimoş varianta redneck. Vocea din off ne conduce pe întreg parcursul personajului marcat de o serie de clişee în mod evident parodiate. De la vestimentaţie până la felul de a vorbi al personajelor (pe care îl aflăm tot prin "balada" recitată pe fundal) inteţia realizatorilor este clară, fiind confirmată şi de scenografie, dar şi de imagine, care este prelucrată dându-i-se un aspect foarte kitsch. Finalul este apoteotic: Guy North găseşte făptaşii pe care se pune să îi căsăpească în stilul unui Chuck Norris de Alaska. Inevitabil, tot barul e implicat în conflict, nu mai ştim cine pe cine bate şi de ce, într-un moment lungit până la limita suportabilului. Dar farmecul lui Way Up North constă chiar în umorul creat prin exagerări, tipic parodiei. (M.N.)

Weaknesses
Franţa 2009
regia Nicolas Giraud

Weaknesses, de Nicolas Giraud, este un film la care eu aş merge cu persoana la care ţin pentru a putea savura împreună declanşarea unor emoţii dintre cele mai bine ascunse sau uitate. Dacă nu, aş merge singur pentru a putea fi eu acela care deschide acele portiţe în momentul în care, aflat în situaţia de a povesti despre ce e filmul, m-aş găsi obligat să încerc să îl descriu practic.

Filmul explorează limitele controlului şi ale vulnerabilităţii, dominarea în cadrul unui cuplu de tineri aflat într-un moment de cumpănă al relaţiei lor. Aceştia se văd obligaţi să joace cu cărţile pe faţă, să fie sinceri atât cu ei înşişi, cât şi cu celălalt, în încercarea de a hotărî soarta relaţiei lor, dar dominaţi de un calm pe care doar împăcarea cu adevărul îl poate oferi.

Weaknesses e senzual prin mijloace simple. În acest context, un rol expresiv în construcţie îl are cadrul gol care oferă filmului un final, pe cât pare de comun, pe atât de puternic. Încet, te laşi atras într-un joc, şi în curând te găseşti purtat de val, astfel creând o încărcătură emoţională şi un suspans demne de un thriller.

Oricât de comune pot părea la un moment dat mijloacele lui Giraud, acestea se îmbină într-un mod propriu, dând naştere unui film care cu siguranţă nu va lăsa pe nimeni indiferent, nici pe cei care îl văd şi nici pe aceia cărora le va fi împărtăşit. (T.B.)