Întotdeauna am câteva filme pentru care stau cu inima cât un purice

Film Menu: În ultimul timp, tind să apară din ce în ce mai multe festivaluri de film. Este un demers devenit fetiş pentru multe dintre iniţiativele culturale ale ultimilor ani. Ce crezi că deosebeşte NexT de celelalte festivaluri de film?
Andrei Gorzo: NexT e un festival înfiinţat în memoria a doi artişti: Cristian Nemescu şi Andrei Toncu. Principala sa misiune este să păstreze numele lor, filmele lor şi un anumit spirit al artei lor (un "ceva" tineresc şi efervescent şi ambiţios şi lipsit de inhibiţii) în memoria cinefililor. Tocmai în ideea de a perpetua acest spirit, Ada Solomon (directoarea festivalului) insistă ca, la fiecare ediţie, cât mai mulţi dintre regizorii şi sound designer-ii filmelor din competiţie să fie prezenţi la festival. E vorba despre aducerea laolaltă a cât mai multor talente, a cât mai multor energii. E vorba de atmosfera aceea de tinereţe şi efervescenţă de care vorbeam mai devreme: cât mai mulţi tineri străluciţi aduşi laolaltă în memoria lui Toncu şi a lui Nemescu.

F.M.: Scurtmetrajul a devenit o chestiune "cool" şi "urbană" în ultima vreme. Cum crezi că a contribuit NexT la popularitatea actuală a acestui format cinematografic?
A.G.: E normal ca scurtmetrajul să atragă genul acesta de public. În toată lumea e aşa. E vorba de un public aventuros în gusturi, dornic să fie surprins, pe alocuri derutat, poate chiar un pic "chinuit" - în orice caz, solicitat. Un program de scurtmetraje cu o durată totală de o oră şi jumătate, două ore, poate fi foarte solicitant, nu-i aşa? La fiecare 15 sau 20 sau 35 de minute vine un alt tip de discurs cinematografic, o cu totul altă propunere: altă poveste, alte personaje, alţi actori, altă sensibilitate, altă estetică. Pentru un public exasperat de lipsa de varietate a circuitului cinematografic comercial (aproape mereu aceeaşi limbă - engleza: aproape mereu acelaşi "limbaj cinematografic" - aceleaşi tipuri de poveşti, spuse în aceleaşi câteva feluri; aceleaşi staruri; aceleaşi învăţături morale etc.), un festival de scurtmetraj e cea mai bună provocare: aproape nimic nu-i e cunoscut spectatorului dinainte; aproape nimic nu vine gata etichetat. În calitatea mea de selecţioner la NexT, nu se cade să încep acuma să speculez în privinţa măsurii în care festivalul nostru a contribuit la extinderea acestui public sau la creşterea exigenţelor sale. Mi-ar plăcea să cred că a contribuit.

F.M.: Ţinând cont de amploarea pe care a căpătat-o acest festival, doriţi să măriţi numărul de săli, să schimbaţi amplasarea pentru una mai încăpătoare?
A.G.: La prima şi la a doua ediţie (2007 şi 2008), toate proiecţiile s-au desfăşurat la Cinemateca Eforie. Pentru ediţia de anul trecut, din 2009 ne-am extins şi la Cinema Scala (păstrând Eforie). Anul acesta am păstrat aceeaşi formulă. Ce se va întâmpla pe viitor rămâne de văzut. Depinde şi de cererea publicului, adică de impactul acestei ediţii.

F.M.: Cât de mult din ce v-aţi propus cu acest festival a ajuns să se materializeze?
A.G.: Asta e o întrebare pentru Ada Solomon. Ea a avut viziunea acestui festival - ce-ar trebui să fie, ce-ar putea fi. Viziunea mea e mai îngustă: e în primul rând, o viziune asupra filmelor din competiţie, o viziunea asupra cinema-ului. Una despre care mi-ar plăcea să cred că, de când fac selecţia pentru NexT, a evoluat şi s-a îmbogăţit de la an la an.

F.M.: Nevoia de competitivitate este vitală pentru eficacitatea unei cinematografii, de asemenea pentru un festival respectabil. Ce inseamnă competitivitatea pentru Andrei Gorzo? Este o "rivalitate între valori", după o expresie a lui D.I.Suchianu, sau rămane undeva în sfera concurenţei comerciale, o simplă negustorie judecată după criterii financiare?
A.G.: Pentru mine (aş putea să adaug că şi pentru alţi oameni din echipa NexT, dar nu vreau să vorbesc în numele lor), competitivitatea e un efort de a fi la înălţimea propriilor standarde.

F.M.: Care sunt criteriile în selectarea filmelor prezentate în festival? Sunt mai apropiate de cele ale unui critic de cinema sau de cele ale unui spectator ale cărui principale aşteptări ţin de entertainment?
A.G.: Criteriile sunt aceleaşi pe care le folosesc în activitatea mea de cronicar de film şi, în general, în activitatea mea de spectator (cu sau fără o cronică de scris, cu sau fără datoria de a pronunţa un verdict). În niciun caz nu le-aş viola în numele vreunor idei despre "ce are şi ce n-are succes la public". Vorbim despre un public special: aş simţi că-l insult dacă nu i-aş oferi ce cred eu că e mai bun. Deci ştacheta e cât se poate de sus - în fine, cât de sus mă duce pe mine capul s-o ţin.


F.M.: Cum sunt filmele din competiţia acestui an? Există schimbări estetice, stilistice, tematice constante de la an la an, se conturează în fiecare an o anume predilecţie pentru ceva, sau fiecare ediţie este una supusă diversităţii fără să aibă o evoluţie tematică unitară? De asemenea, care ar fi "must-see"-urile acestei ediţii?
A.G.: Nu favorizez anumite teme sau o anumită stilistică. Nu pun problema aşa. Iată cum o pun: un cineast (sau o echipă) vrea să spună o poveste - pentru că i se pare că ea conţine un adevăr important sau, pur şi simplu, pentru că i se pare amuzantă, sau emoţionantă, sau "tare". Şi alege s-o spună printr-un film. Nu printr-o poezie, nu printr-o piesă de teatru, ci printr-un film. Ei bine, când îi văd filmul, vreau să văd că şi-a pus întrebări, probleme de reprezentare cinematografică, şi că a încercat să ia decizii cât mai bine cântărite, cât mai informate. Mă interesează calitatea gândirii lui cinematografice (a lui sau a ei), consistenţa interesului lui (sau al ei) pentru cinema în sine. Iată câteva dintre titlurile mele favorite de la această ediţie: Faiblesses, Istoria aviaţiei, Way Up North, La buoya, Aus.lauf, Français.

F.M.: Să ne oprim puţin la aceste titluri. În Way up North, cineastul inovează, fără îndoială, un alt tip de reprezentare cinematografică, Istoria aviaţiei, regizată de Balint Kenyeres, are o imagine impecabilă, bine "cântărită", deşi, din punctul meu de vedere povestea are uneori un ritm mult prea lent, în timp ce Mariano Salvador în La buoya reuşeşte să construiască un final atipic din punct de vedere regizoral. El encargado, de asemenea, mi-a părut un film cu atmosferă bine gradată, fără ascunzişuri excesive, fără încifrări. Acestor filme, deşi foarte diferite, le găsesc ceva comun: au poveşti simple, extrem de simple, ilustrate însă inovativ. Cu toate acestea, nu pot să nu observ că ai enumerat, ca favorite, exclusiv filme străine. Cum se clasează filmele româneşti în competiţie? Există un Nou Val românesc şi în rândul scurtmetrajelor, sau, dimpotrivă, participarea românească este una ştearsă / plată în cadrul acestei ediţii?
A.G.: Primul film pe care l-am ales anul acesta a fost unul românesc: Derby al lui Paul Negoescu. De când l-am văzut, am fost sigur că-l vreau, deşi la ora aceea încă nu mă apucasem propriu-zis de selecţie. E un film foarte cinstit, care relevă cu precizie şi cu umor un mic adevăr pe care autorul ori l-a trăit, ori l-a observat de-aproape. Iarăşi, am fost încântat când am descoperit noul film al lui Hadrian Marcu, Domnul David. Acesta a venit împreună cu un alt film de-al lui, Domnul Victor. La un moment dat m-am gândit să le iau pe amândouă, pentru că ele compun un diptic.

Sau, cine ştie, poate că până la urmă va fi un triptic sau o serie mai mare de portrete de pensionari bucureşteni. Un proiect frumos, executat curat, sobru, fără manipulări sentimentale, în stilul realist post-Lăzărescu. Evident că în rândurile regizorilor români care pentru moment fac scurtmetraje (sau care încă nu şi-au lansat primul lungmetraj) se conturează deja o viitoare "galaxie" de personalităţi ale filmului românesc (sau un "nou val", dacă preferi metafora asta). Negoescu, Marcu, Marian Crişan, Tudor Jurgiu dau toate semnele că sunt oameni serioşi: vor continua să facă filme, să construiască, să caute. Acuma, dacă printr-un "nou val" înţelegi un nou tip de cinema, o nouă estetică, o alternativă la realismul post-Puiu, eu încă nu văd conturându-se aşa ceva (mă refer la ceva coerent şi viabil estetic, nu la simpla dorinţă de a fi altfel), deşi căutări există, ca de altfel şi talent - vezi exerciţiile lui Nicolae Constantin Tănase în genuri precum horrorul cu zombi sau musical-ul disco. (Outrageouly Disco e, de altfel, singurul film din cea mai proaspătă recoltă UNATC, pe care l-am luat în competiţie.)

F.M.: Ce istorie au foştii câştigători NexT după ce au fost premiaţi în festival? Continuă ca tinere speranţe?
A.G.: Unul dintre pariurile noastre este ca, peste 10-20 de ani (evident că e un pariu pe termen lung), cineva care se uită peste lista concurenţilor la NexT din 2009 sau din 2010 să rămână cu gura căscată la vederea atâtor nume care între timp au devenit nume foarte mari. Să se uite şi să exclame: "Mamă! Îi aveau în competiţie şi pe Martin Rit, şi pe Jamie Travis, şi pe..." Pariul este că, în 10-20 de ani, cu puţin noroc, despre Rit şi despre Travis (şi despre alţii) se va vorbi în termenii în care se vorbeşte acum despre Haneke sau despre Almodóvar. Până una-alta, anul ăsta am înfiinţat o secţiune în care prezentăm filmele de lungmetraj realizate între timp de oameni care au concurat la noi cu scurtmetraje. Deci ne-am apucat să monitorizăm procesul de care vorbeam mai sus, procesul transformării vechilor noştri concurenţi în autori-vedetă.

F.M.: Cum răspunde NexT la întrebarea lui André Bazin "Qu'est-ce que le cinéma?" (Ce este cinematograful?)
A.G.: Încercând să cuprindă, în fiecare calup de filme, cât mai mult din tot ceea ce poate el să fie.

F.M.: Care a fost cel mai neaşteptat feedback pe care l-ai primit despre festival, până acum?
A.G.: N-aş şti să aleg. Prin feedback înţeleg în primul rând reacţia sălii, atmosfera din sală în timpul proiecţiei anumitor filme. În fiecare an am câteva filme pentru care am mari emoţii: ştiu că ele pot să deruteze, ba chiar să enerveze - nu prin subiecte (am spus, nu caut subiecte şocante - mi se pare o modalitate ieftină de a provoca), ci prin opţiunile lor radicale sau idiosincratice în materie de formă. Această modalitate de a provoca mă interesează: un festival are datoria de a buscula eventualele comodităţi de gândire ale publicului, eventualele lui noţiuni prea comode despre lucrurile care fac ca un film să fie bun. (Şi, după cum spuneam, se presupune că avem de-a face cu un public exigent şi antrenat, care vrea să fie provocat, care vrea să fie scos din ceea ce-i este familiar în materie de cinema.) Întotdeauna am câteva filme pentru care stau cu inima cât un purice: câţi spectatori vor ieşi din sală? Cât de ostili sau, dimpotrivă, cât de prietenoşi vor fi la sfârşit, când va veni momentul să le pună întrebări cineaştilor? În privinţa asta există întotdeauna surprize; nu pot anticipa nimic.