Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2010

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ziua întîi - TIFF 2010


mai 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Prima zi de TIFF a început exact aşa cum îi propusesem naturii joi după-masa: cu nori pe cer. Nu mi se pare deloc plăcut să ieşi din casă şi să te îndrepţi spre cinema cînd afară sînt grade suficiente cît să îţi fiarbă ochii-n cap şi asfaltul sub picioare. Doar că dorinţa mea a fost deturnată de nori după orele amiezii, cînd a venit ploaia, ceea ce ameninţa desfăşurarea ceremoniei de deschidere a Festivalului în Piaţa Unirii din Cluj (locul cu statuia lui Matei Corvin, în proces de renovare în acest moment, în stînga catedralei catolice, în centrul oraşului). Nu era atît de important faptul că era periclitată deschiderea în aer liber, cît faptul că deplasarea de la un cinema la altul devenea problematică. Aşa că am avut grijă să îmi astîmpăr năzuinţele meteorologice pentru ziua de azi, sîmbătă, ceea ce deja e vizibil la ora la care scriu, cînd soarele mă caută cu timiditate printre copacii care străjuiesc Clujul la capăt de Mănăştur, la poalele Feleacului. E mai soare decît ieri, nu e un soare feroce, totuşi, ceea ce este perfect. Din ce am văzut ieri după-masă la Arta şi în Piaţa Unirii (cerul s-a înseninat spre seară, TIFF-ul s-a deschis în Piaţă), lumea e bucuroasă că a debutat o nouă ediţie a Festivalului - care are cea mai mare amploare între ediţiile de pînă acum -, în acest moment pare că vremea ţine cu TIFF-ul după ce erau anunţate ploi necontenite pentru zilele astea, iar dacă cinematografele vor fi ca în trecut (pline, adică), vom avea un nou hit.

Hadewjch e primul film la care am intrat ieri la Republica. Am văzut Flandres al lui Bruno Dumont la Anonimul în 2007. Era un film construit cu inteligenţă, în tradiţie minimalistă franceză, un film reţinut, fără extravaganţe intelectuale, care discuta un caz amoros plasat în regiunea care dă şi titlul peliculei. Noul film al lui Dumont nu mai are calităţile lui Flandres. Filmul pierde treptat contactul cu solul şi, în încercarea de a prezenta valenţele unui prezent ameninţat de Jihad, se scufundă în tezisme împopoţonate cu metafore ieftine şi suprasaturate din punct de vedere zaharos. Ideea filmului e că lipsa iubirii şi a răspunsurilor certe atunci cînd vine vorba de dragostea şi sprijinul pe care familia trebuie să le arate copilului, atunci cînd vine vorba de căutarea unui Dumnezeu care se ascunde necontenit, sfîrşeşte în terorism. În opinia lui Dumont, fanatismul religios îşi are sevele în imposibilitatea părinţilor de a lega o relaţie cu propriii copii şi în incompetenţa celor care trebuie în primul şi în primul rînd să gestioneze relaţia omului cu divinitatea (preoţii, călugării), incompetenţă văzută ca lipsă a capacităţii de a canaliza resursele religioase ale unor persoane înspre activităţi umaniste. Iar fanatismul religios duce inevitabil la terorism.

Dezechilibrul major al filmului vine din faptul că ideea menţionată mai sus e redată prin clişee, adică prin situaţii livrate de-a gata şi prefabricate, parcă, de un inconştient colectiv usturător de superficial. Pe Céline, eroina lui Dumont, nu o înţelege nimeni: nici mama, nici tatăl, nici băiatul care, aparent, reuşeşte să se apropie de ea nu o înţelege şi nu îi răspunde nici Isus Hristos şi nu o înţeleg nici măcar maicile de la mănăstirea unde fata îl caută pe Dumnezeu. E abandonată şi ocărîtă de toţi, găseşte refugiu numai în compania unor fundamentalişti musulmani algerieni, care o atrag pe fată în mrejele Războiului Sfînt.

O poveste paralelă cu a fetei e construită în cîteva secvenţe, pentru a putea împlini în final istoria: povestea unui bărbat de vîrstă mijlocie, zidar, care e eliberat din puşcărie şi lucrează la mănăstirea unde Céline caută să se reculeagă. Poetica simbolică de pe ecran e pe măsura ideii prezentate de Dumont: faptele teroriste ale fetei sînt vegheate de o cioară, mesagerul morţii pe pămînt, fostul puşcăriaş, zidar, primeşte la timp binecuvîntarea ploii, care spală toate păcatele, numai bine încît să ajungă în apa în care eroina încerca să se înece şi, precum Ioan Botezătorul, să o scoată pe fată la suprafaţă şi să îi vestească salvarea: el o iubeşte! Pentru paradigma iubire + căutare-a-lui-Dumnezeu + mîntuire, Bergman, Tarkovski, Dreyer sau Lars von Trier au spus lucruri cu adevărat însemnate. În filmul de faţă Dumont e un amator pe lîngă aceştia.

Am trecut apoi la scurtmetraje româneşti, două reprize, la Arta. Lucrurile au arătat astfel:

Ochiul Păpuşii, realizat de Doru şi Bogdan Drăgoi, vrea să fie o parodie la ceea ce înseamnă un making-of de prezentare a unei pelicule. Regizorii, scenaristul, interpreţii, producătorul, vorbesc pe rînd despre producţia şi valoarea unui film fictiv care a iscat un scandal important în cinematografia autohtonă, emisiunile tip making-of trebuind să termine şifonate cele cincisprezece minute ale acestui proiect de şcoală. Nu e aşa, din păcate, iar hiba filmului e că îngroaşă foarte mult propriile intenţii. Autorii trebuie să înţeleagă faptul că nu orice asociere de idei e cool şi e automat un vehicul optim pentru a sugera o stare de fapt: pretenţia intelectuală a unui personaj şi pedanţa sa închipuită nu pot fi puse sub semnul îndoielii de un discurs furios şi plin de injurii (al personajului), vegheat din spate de Fiinţă şi Timp, tratatul lui Martin Heidegger, pe care, cu emfază, acelaşi personajul îl aşează pe o măsuţă la începutul interviului. Sînt asocieri facile, desubstanţializate prin uz, clişee de bere. Un film care vine cu astfel de abordări nu poate fi luat în serios.

Icre negre, realizat de Răzvan Savescu, îl are în rolul principal pe Andi Vasluianu, într-o postură în care l-am văzut nu demult în Cealaltă Irina. E un tînăr de condiţie modestă căruia tocmai i-a murit soţia. Problema acestui scurtmetraj e că încearcă într-un timp limitat (douăzeci şi ceva de minute) să definească o mulţime de stări - fie ale personajelor, bîntuite de trecutul recent sau tumefiate de nebunia capitalistă, fie ale societăţii româneşti în genere -, ceea ce dă senzaţia de grabă, grabă pentru a atinge obiective narative majore. Totuşi, e un film care merită văzut fiindcă reuşeşte să definească bine, delicat şi credibil, chipul unei copile maturizate înainte de vreme, fiica personajului interpretat de Vasluianu.

Aniversarea, în regia Luizei Pîrvu, discută un caz de înstrăinare şi însingurare. În lipsa prietenilor, singură în Bucureşti, cu un frate emigrat în Canada care nu-şi aminteşte că e ziua surorii sale, cu părinţii decedaţi de curînd, o tînără caută să cumpere companie de la o agenţie care livrează la domiciliu animatori pentru petreceri. Filmul e parţial dezorientat de interpretul animatorului, Dan Badea, care nu reuşeşte să fie convingător în chip de înviorător de petreceri care îşi face treaba fără chef, din inerţia rutinei.

Matei, Matei e un documentar animat semnat de Cecilia Felmeri. Discută aspecte din viaţa lui Matei Corvin, în relaţie cu unul dintre simbolurile oraşului Cluj-Napoca, statuia fostului rege al Ungariei din Piaţa Unirii. Filmul îşi epuizează resursele informative şi estetice în primele trei minute, aşa că următoarele zece ajung să plictisească destul de serios.

Captivi de Crăciun e un film foarte bun. Iulia Rugină reuşeşte să construiască o poveste echilibrată, plină de umor dulce-amar, o poveste despre aşteptare, împrietenire, nevoi şi exasperare. Patruzeci de minute, nu e nicio clipă în care filmul trenează, nu e nici un cadru lipsit de importanţă în definirea personajelor, în definirea stării lor de spirit. Şi în tot acest timp nu e nimic care să sară în ochi, totul e uman, un uman văzut parcă prin ochii lui Cehov.

Foarte bun e şi Colivia lui Adrian Sitaru. O frîntură de viaţă de familie în care Adrian Titieni, Clara Vodă şi Vlad Vodă joacă impecabil. Situaţii ca în viaţă, pe care, ca intensitate şi calitate a umorului, le mai găsim în episoadele inspirate ale lui Jerry Seinfeld. O poveste comic-absurdă în care nebunia dulce a vieţii de zi cu zi e prinsă pe celuloid în mod exemplar.

De la a doua repriză de scurtmetraje româneşti prezentate la Arta a trebuit să plec după Colivia şi înainte de Lord, pentru a intra la Deschidere. Discursurile lui Mihai Chirilov şi Tudor Giurgiu au fost mai bune ca niciodată, evidenţiind dimensiunea pe care o are TIFF, faptul că va intra curînd în elita festivalurilor europene de film cu acte in regulă (e monitorizat pentru acreditare de forul european de profil), că e cel mai însemnat brand al Clujului şi, cu toate acestea, autorităţile locale şi firmele private care oferă servicii mai repede îl boicotează decît îl sprijină.

Festivalul a fost deschis oficial de ultimul film al lui Fatih Akin, Soul Kitchen. Pus faţă în faţă cu un film ca Nuntă în Basarabia (la nivelul intenţiilor, filmele au puncte comune), proiectul acesta al lui Akin poate arăta ce înseamnă o comedie cu gust, care priveşte cu drag şi cu înţelegere obiceiurile şi cutumele sociale locale, care arată ce înseamnă să tratezi cu respect personajele şi traiectoriile lor de pe ecran. Soul Kitchen răspunde perfect aşteptărilor pe care le putem avea în ceea ce-l priveşte pe Fatih Akin: muzică bună, intrigi multiple rezolvate cu generozitate faţă de binele dorit de personajele simpatice de pe ecran, relaxare în rezolvarea unor conflicte, exagerări teribiliste pe alocuri. Un film cald, numai bun să anime o piaţă peste care frigul cobora din ce în ce mai sigur odată cu înaintarea în prima noapte a TIFF-ului din acest an.





 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Un ritual anual - TIFF, 2010, Răzvan Penescu
 Declaraţie de dragoste pentru Reconstituirea, Iulia Blaga
 Surpriză pentru cinefilii clujeni: Cinemateca TIFF, 2010, Comunicat de presă
 Impresii post-festival - TIFF, 2010, Andrei Ciorică, Tudor Jurgiu, Georgiana Madin, Lucian Munteanu, Irina Trocan
 Kinosseur: Special TIFF 09 - Wim's Movies, Andrei Creţulescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2010


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer