Ziua a doua - TIFF, 2010

Inevitabil, ca în orice festival, programarea proiecţiilor trebuie să fie făcută cu grijă, fiindcă oricum te învîrţi nu poţi fi prezent la toate evenimentele. Trebuie să fii atent ce vrei să vezi, pentru că multe proiecţii importante se suprapun. Metropolis, aseară (sîmbătă), a fost proiectat în paralel cu filmele din competiţie, astăzi se va suprapune documentarul lui Frederick Wiseman (un documentarist extraordinar), La Danse, peste prima proiecţie din competiţie. Mîine vor fi două filme la mall, Goodbye Solo şi Trash Humpers, în acelaşi timp cu Film ist a Girl & a Gun, care va rula la Arta. Concertul lui Lucian Ban de luni - 13 Most Beautiful Songs (A soundtrack for Andy Warhol's Screen Tests) - e în paralel cu proiecţiile din competiţie; şi tot aşa.

Ieri am început ziua de festival cu The Good Heart, ultimul film al lui Dagur Kari (autor care a luat trofeul Transilvania cu Noi albinoi). O comedie foarte bună, cu replici tare inspirate, în care un bărbat de vîrsta a treia salvează un tînăr vagabond şi îl instruieşte în arta şi legile lucrului şi menţinerii unui bar în parametrii normali de funcţionare. Bătrînul avea nevoie de băiat pentru că suferise vreo cinci atacuri de cord şi era indicat să aibă cît mai puţine responsabilităţi stresante. Relaţia tensionată dintre bătrîn şi tînăr e plină de farmec, înţelepciunea bătrînească şi atitudinea extrem-morocănoasă a celui în vîrstă leagă un cocteil aspru şi tare, care va menţine spectatorii cu ochii lipiţi de ecran, într-un rîs neîncetat.

La final apar ceva probleme fiindcă Dagur Kari - precum Corneliu Porumboiu în A fost sau n-a fost?, dar nu la fel de motivat, din păcate - alege să contrabalanseze dramatic cantitatea de bună-dispoziţie vizibilă pînă atunci. Nici personajul nu merita o asemenea soartă, nici spectatorii. Filmul se înfipsese bine în categoria filmelor inteligente, cu replici de reţinut pe viaţă, o poveste de dragoste şi o comedie de o calitate neîndoielnică. Şi îi stătea bine aşa, uşurel şi deştept, un happy-end îi venea perfect! Filmul va lăsa un gust amar. Din păcate nu ca urmare a faptului că ar fi ceva întrebări esenţiale la final, despre rostul vieţii, despre fericire sau despre vreo altă problemă grea, întrebări susţinute de traiectoria poveştii întregi a peliculei. Ci fiindcă autorul rezolvă întorsătura dramatică a poveştii printr-o intervenţie de tip deus ex machina total nepotrivită. Într-adevăr, rareori viaţa chiar aduce împlinirea visată, dar parcă nici nu te ucide prea des într-un mod stupid.

Competiţia TIFF 2010 a început ieri cu un proiect irlandez semnat de Urszula Antoniak, Nothing Personal, filmul de debut al unei regizoare polonezo-olandeze. Merită văzut! Dacă sunteţi în Cluj şi nu l-aţi prins aseară, vedeţi cînd va fi reluat. E un film despre singurătate, căutare, fuga de societate, seducţie, mîncăruri bune şi natură. O poveste construită pe două personaje interpretate excelent de Stephen Rea şi de Lotte Verbeek. O tînără fără nume călătoreşte fără un ţel precis pînă e convinsă de un domn retras într-un loc superb, o zonă pre-montană din Irlanda, tot fără nume, să îi fie de ajutor în gospodărie. Tot filmul e un joc de-a şoarecele cu pisica între ceea ce apare pe ecran şi aşteptările spectatorilor. Filmul e construit pe capitole care, prin numele lor, creează aşteptări... titlurile, însă, nu funcţionează rezumativ în relaţie cu povestea, ci oferă indicii despre starea personajelor, interesele şi căutările lor, care nu sînt întotdeauna abordate explicit pe ecran.

Filmul Urszulei Antoniak nu sapă în realitatea personajelor, ci urmăreşte, vine lîngă personaje şi le însoţeşte în cîteva clipe din viaţa lor. În acest context numele capitolelor sînt mai degrabă completări ale gîndurilor personajelor, arată stări şi năzuinţe ale lor, întîmplări care nu sînt explicit dezvoltate pe ecran. E un mod inteligent de a crea tensiune şi emoţie: faptul că un anumit indiciu plasează spectatorul pe un presupus curs al acţiunii, care nu vine, care nici măcar nu e discutat întotdeauna, ajunge să dezorienteze privitorul în timpul vizionării, ceea ce naşte întrebări, istorii paralele. Filmul creşte astfel într-un dublu sens: pe ecran, ca poveste propriu-zisă, şi în mintea spectatorilor, ca restrîngere a posibilelor dezvoltări sugerate pe ecran la o traiectorie coerentă, legată de viaţa vizibilă a personajelor. E un exerciţiu interesant, care merită încercat.

Al doilea film al competiţiei a fost Det enda rationella (O soluţie raţională), un film suedez în regia lui Jorgen Bergmark. Este un film despre o situaţie-experiment (soluţia raţională găsită de unul dintre personaje). Doi prieteni buni, colegi de serviciu, cincizeci de ani. Unul dintre ei se îndrăgosteşte de soţia celuilalt. După ce fac dragoste, el hotărăşte că nu poate trăi în minciună aşa că îi adună pe toţi la masă şi le spune cum stau lucrurile. Soluţia dată e că trebuie să se mute împreună şi să trăiască după anumite reguli care să facă situaţia benefică pentru toţi. Personajele acceptă, problema e dacă spectatorii pot accepta pariul acesta, mai ales cînd e vizibil că cele două personaje care sînt înşelate nu primesc vestea cu lumină în suflet şi în ochi. Personajele ajung în tot felul de situaţii absurde, cu cei doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi în pat, cu soţul femeii respective intrînd alături de ei (sub plapumă, cu acordul lor) şi cerşind atenţie, lucruri care în mod normal depăşesc limitele demnităţii umane şi par mai repede exagerări narative pentru a obţine anumite efecte dramatice colorate.

Autorul filmului vine din Suedia, iar filmul său creşte pe o moştenire cinematografică de clasă în ceea ce priveşte tratarea acestui subiect - al relaţiilor paralele, al înşelării conjugale. Bergman are cel puţin două filme care discută situaţiile astea în chip desăvîrşit - Scenes from a Marriage şi The Passion of Anna, iar Lukas Moodysson discută o problemă asemănătoare în cel mai bun film al său, Tillsammans. Pentru a se despărţi de istoriile astea, Bergmark forţează limitele realităţii posibile. Treaba asta mi-a făcut filmul puţin credibil. Totuşi, tema poveştii - feţele iubirii şi încercarea de a depăşi anumite încurcături amoroase la vîrsta maturităţii depline - este foarte interesantă. De aceea poate fi o opţiune între proiecţiile din festival. De tenda rationella este la origine o piesă de teatru, lucru vizibil şi în compoziţia filmului, static, filmat în interioare, mult dialog.

Ieri, în Venice, California, a murit Dennis Hopper. Suferea de cancer la prostată şi avea şaptezeci şi patru de ani. Frank Both în Blue Velvet, Tom Ripley în The American Friend, Kurtz în Apocalypse Now şi propriul său proiect, Easy Rider, îi asigură un loc aparte în istoria cinematografiei. Rebel, nonconformist, feroce, cu o viaţă personală tumultoasă.

PS: Aş vrea să le recomand ceva responsabililor cu proiecţiile de la TIFF, ceva legat de modul în care sînt prezentate subtitrările în română. Aseară (sîmbătă seara), la prima vizionare din competiţie, am observat că subtitrarea poate fi aşezată oriunde pe ecranul laptopului de pe care e derulată (printr-un videoproiector) pe o bandă aflată sub ecranul sălii de cinema. Dintre toate locurile de plasare a subtitrării, a fost ales cel din josul ecranului de laptop. În acelaşi timp, videoproiectorul e deschis complet şi raza sa de lumină acoperă banda pentru subtitrări, dar acoperă şi o treime din ecranul cinematografului. Cînd imaginea din filme e întunecată, lumina proiectorului peste imaginea filmului e tare deranjantă. Cred că ar fi mai indicat ca organizatorii proiecţiilor să acopere partea de sus a lentilei videoproiectorului; sau să coboare videoproiectorul în aşa fel încît partea superioară a razei sale să cuprindă banda pentru subtitrări, iar progrămelul care derulează subtitrarea în timpul proiecţiei să fie setat în aşa fel încît titrarea să fie în partea de sus a ecranului laptopului. În condiţiile actuale, negrul din film nu mai e negru dacă se întîmplă să fie în raza de acţiune a videoproiectorului.