Ziua a treia - TIFF, 2010

Ieri (duminică) am văzut primul film din TIFF-ul acesta în mall (treabă pe care am să o continui azi, luni, cînd am să mă îndrept spre Cinema City pentru Goodbye Solo în regia lui Ramin Bahrani şi pentru Trash Humpers, un film realizat de Harmony Korine, colegul de spirit independent de peste ocean al lui Vincent Gallo. Korine a ajuns în prim-planul cinematografiei independente de peste ocean cu scenariul scris pentru Kids, filmului lui Larry Clark. Apoi a realizat primul său proiect, Gummo, un film premiat la Veneţia şi la Rotterdam.

Ieri am aterizat în mall pentru filmul lui Sebastian Lelio, cel care a cîştigat trofeul Transilvania acum doi ani cu La Sagrada Familia. Filmul prezentat acum e realizat anul trecut şi se numeşte Navidad. O poveste despre pragul maturizării, despre evenimentul neanunţat de nimic, eveniment în urma căruia e părăsită adolescenţa. Un film despre afirmarea conştiinţei de sine, despre descoperirea identităţii personale şi despre afirmarea fără perdea a plăcerilor proprii. Ca abordare tematică, Navidad se înrudeşte cu My Summer of Love al lui Pawel Pawlikovski. Aurora şi Alejandro au optsprezece ani şi se refugiază într-o fostă casă de-a fetei, în ajunul Crăciunului, pentru a găsi un set de discuri de-al tatălui fetei, set uitat în casă în clipa în care aceasta fusese vîndută. Noii proprietari erau plecaţi din localitate, casa era retrasă, fără vecini, misiune uşoară. Într-una din dependinţele locuinţei, cei doi găsesc o fată de cincisprezece ani, fugită de acasă în urma unor certuri cu mama sa. Cei trei discută, încearcă să rezolve conflictele dintre ei (dacă e vorba de Aurora şi Alejandro), încearcă să o ajute pe Alisia în ceea ce priveşte relaţia ei cu ea însăşi şi cu mama sa. Discuţiile sînt, însă, destul de banale, tensiune între personaje nu prea există în prima jumătate a filmului. Filmul se dezmorţeşte pe final, tentaţia sexuală începe să fie prezentă pe ecran şi povestea culminează cu o partidă de amor în care se avîntă deodată cei trei protagonişti ai filmului. Secvenţa asta e bine însuşită de actori, sărutările sînt pe bune, mîngîierile, la fel, fapte care fac secvenţa convingătoare. Per total filmul e aşa şi aşa, nu pot spune că povestea e bine dusă spre deznodămînt, are multe clipe în care trenează, are multe replici banale (de fiecare dată cînd filmul vrea să fie inteligent, discutînd despre sensul iubirii şi al relaţiilor, e numai usturător de banal), pe care siguranţa şi naturaleţea amorului final nu le poate ridica spre o condiţie mai bună.

Primul film din competiţie proiectat duminică a fost R. Foarte bun! Mie mi-a plăcut mai mult decît Un prophète al lui Jacques Audiard pentru că, pe o temă asemănătoare, eliberează filmul de orice constrîngere sau concesie făcută intereselor comerciale. Filmul este frust, spune pe şleau tot ce e de spus, fără menajamente şi e foarte coerent în ceea ce priveşte emoţiile personajelor, punerea lor în poveste. N-are nicio urmă de romantism (de tip Scorsese ori Audiard) în ceea ce priveşte construcţia caracterelor. Şi e făcut în totalitate cu puşcăriaşi veritabili. Povestea are toate semnele clasice ale genului: un nou-venit trebuie să îşi asigure spatele, aşa că tre' să facă o treabă pentru cei care conduc aripa în care e celula sa, treptat prinde rădăcini între colegii de palier, încearcă să îşi construiască un rost în închisoare şi o bază pentru existenţa de după detenţie, însă lucrurile nu merg ca pe roate. În ceea ce priveşte deznodămîntul, filmul nu seamănă cu ceea ce ne-am obişnuit să vedem. Iar anumite detalii ale realizării întipăresc pelicula asta în memorie mai abitir decît a reuşit să o facă Audiard. Anumite puncte ale derulării narative sînt însoţite sonor de un brum disperant, precum zgomotul din preajma monolitului din 2001: A Space Odyssey. Din punctul de vedere al poveştii, impactul a fost extrem de puternic, m-aş mira să fie un alt film atît de devastator în competiţie. Totuşi, preferatul meu de pînă acum rămîne Nothing Personal, are înaintea lui R o desfăşurare narativă şi o cuprindere estetică aparte. Autorii lui R sînt Tobias Lindholm şi Michael Noer.

Al doilea proiect prezentat în competiţie ieri seară a fost Rewers, un film polonez realizat de Borys Lankosz. Un film bun şi acesta, o poveste în care comunismul anilor '50 îmbracă straiele filmului noir, într-un cadru omagial-ironic inspirat. În prim-plan e o tînără redactor într-o editură din Varşovia. Treaba ei e de a găsi poeţi talentaţi. Tînăra e prinsă între enormităţile care se petrec la serviciu, situaţii care ţin de implementarea comunismului în teritoriu, şi dorinţa mamei şi bunicii sale de a o vedea căsătorită. Peţitorii nu prididesc să apară, unii sînt simpli contabili, unii au şi interese de partid în straiţă, băieţi cu ochi albaştri puşi pe fapte mari, atît amoros cît şi instituţional. Urmăriri precum în The Third Man, întîlniri pasionale, ca între Humphrey Bogart şi Ingrid Bergman în Casablanca, crime ca în Hitchcock, rezolvări ingenioase cînd vine vorba să scape de cadavre, toate înmuiate în situaţii de partid şi de stat, puse faţă în faţă cu tabloul lui Marx. Două planuri, anul 1952 (prezentat în alb-negru) şi în prezent (color), în care filmul priveşte cu detaşare istoria şi propriile resurse expresive (resursele cinematografice). O poveste autoreferenţială, care îşi subminează constant, prin ironie, propria condiţie de film.

PS: Anual, în timpul festivalului, aud discuţii pe tema valorii de patrimoniu sau valorii sentimentale pe care o au cinematografele din centrul Clujului. După o vizită la cinematografele din mall devine totul clar: la multiplex imaginea e mai clară, replicile personajelor se aud distinct, de confort nu mai vorbim. Cinematografele din centru nu au nicio şansă pînă nu vor fi găsiţi investitori care să le restructureze activitatea, iar în cazul cinematografelor Arta şi Republica şi aspectul. În cazul cinematografului Victoria, de exemplu, care din punctul de vedere al confortului interior e la zi, cred că ar merita investit în proiecte care ţin mai degrabă de o prezentare a istoriei cinematografiei, un fel de program de cinematecă, decît de rularea filmelor din circuitul cinematografic naţional actual la cîteva săptămîni după ce sînt vizionate deja în sălile din malluri. Miza ar fi dorinţa tinerilor de a vedea filme clasice la cinema, nu pe calculator. În cazul cinematografului Victoria deranjantă e şi nepriceperea sau lipsa de interes a tehnicienilor în ceea ce priveşte reglarea aparatelor pe care le au. Instalaţia audio din Victoria poate fi găsită şi în multiplexurile din mall, ceva model JBL, dar filmele nu sună precum în mall, ceea ce înseamnă că aparatele nu sînt reglate cumsecade. Despre ecran ce să mai spunem, e plin de cute, de parcă eu l-aş fi călcat şi întins cu fierul de călcat. Republica am înţeles că urmează să intre în renovare după TIFF. Sper să renunţe la cîteva şiruri de scaune şi să mărească spaţiul pentru picioare, căci dacă spectatorii mai înalţi nu stau la marginea rîndului, vizionarea e tare incomodă!