Prima zi - De omnibus dubitandum est - TIFF, 2010

Plăcerea de a citi de pe net, dimineaţa devreme, ziarele încă necodate s-a transferat în aceste zile de festival în dorinţa de a accesa informaţii despre filmele zilei. La ce să mă duc astăzi? e întrebarea firească, apărută destul de stresant din aburii cafelei. Oferta fiind copleşitoare, nu întotdeauna nimereşti ce cauţi. După prezentările făcute în AperiTIFF sau pe site-ul festivalului, toate filmele sunt îmbietoare, au calităţi indiscutabile. Dezamăgirea sau încântarea se produc abia în sală. Prins în febra festivalului, simţi că oraşul tău a devenit dintr-o dată centrul lumii. Aşa şi este. Tot ce se întâmplă aici e arzător. Greva generală anunţată de retractili meschini e deja un eveniment clasat înainte de a începe. Moliciune e numele tău, spirit revoluţionar al românului dintotdeauna! Un festival poate fi, iată, şi o diversiune pentru clujeni. O sustragere din fierberea revendicărilor sindicale. Fierberea e în interesul pentru film, nu în nemulţumirile faţă de guvernanţi sau în alte ştiri anodine, accesate din curiozitate cândva, intrate acum într-un con de umbră explicabil, aş zice.

Prezentarea scurtmetrajului 15 ca "omnibus bulgăresc" invită la un puzzle de tipul de toate pentru toţi, căci dativul latinesc spre toate gusturile şi genurile posibile trimite. Nu spre mijloacele de transport în comun londoneze, evident. Fiind vorba despre 15 scurtmetraje diferite, îndemnul latinului, că tot l-am adus în discuţie - de omnibus dubitandum est - ar fi să vorbim despre toate. Asta ar fi prea mult. Nu se poate şi nici nu merită. Cele mai multe sunt jalnice. Aranjate cronologic pe ultimii 15 ani din istoria Bulgariei vecine şi trecând în revistă evenimentele internaţionale din anii respectivi, secvenţele mozaicate îţi lasă un gust amar. Nu reuşesc să te îndulcească decât unele, puţine la număr. De pildă, discursul sforăitor, derivat din teatrul lui Beckett, al unui virtual poliglot ce conferenţiază ininteligibil amuză, dar parcă îi lipseşte ceva. La fel, drumul spre Sofia, într-un compartiment de tren, unde un nene adormit cu ziarul pe genunchi este trezit când garnitura ajunge în staţia terminus. Foarte bine că nu rămâne în tren sau că n-a făcut infarct, dar care-i schepsisul? O simplă glumă fără noimă? Ca să merg până la sugestia cu beţivul adormit în metroul newyorkez din The Incident al lui Larry Peerce din 1967, simbol al indiferenţei societăţii americane faţă de violenţă, mi se pare prea mult. În trenul bulgar nu se întîmplă nimic. Oamenii urcă şi coboară. Atât.

De altfel, multe secvenţe sunt fără final. Simple relatări în imagini despre ceva, cum ar fi urmărirea unul meci de fotbal sau cântarea imnului naţional de indivizi hilari de diferite etnii. Observăm însă că bulgarii dau mâna cu noi la capitolul denigrării valorilor şi simbolurilor naţionale. Patriotismul nu se mai poartă nici în poezia românească, nici în peliculele vecinilor. Filmuleţul care bagatelizează culorile de pe steag face rapid trecerea de la sacru la profan. Un sarcasm usturător îl animă pe realizator. Tricolorul bulgăresc spre care privesc sportivii medaliaţi cu emoţie nu înseamnă altceva decât pretext pentru a glumi în stilul transferat imaginii al Letopizdeţului semnat de Vakulovski. Albul - puritatea sentimentului înălţător faţă de patria sfântă - e diluat în rachiul turnat în pahare, unde beţivii se iau la ceartă şi bătaie într-o crâşmă. Verdele - bogăţia pădurilor, avuţie naţională - e ameninţat de industrializare. Roşul - figurând ca la noi drept simbolul sângelui vărsat de clasa muncitoare împotriva regimului burghezo-moşieresc - a ajuns să semnifice doar sângele vărsat pe şosele în urma accidentelor rutiere, numeroase şi la ei, cu toate că au mai mulţi kilometri de autostradă.

Kitsch-ul muzical e glorificat de un rating pe măsură. Cea mai ascultată "melodie bulgărească" peste hotare, cea care a dus "faima" ţării departe în lume, este celebra... Ken Lee cântată îngrozitor de prost de o dizeuză caraghioasă, penibilă, submediocră. O culme a ridicolului nu foarte greu de atins. Cronologia din 15 lasă loc deschis şirului neîntrerupt de denigrări şi portretizări amatoristice.